Pe 12 noiembrie 2014 omul Petru Paul Ciobănel s-a stins. Ne-a lăsat o moștenire imensă de care suntem datori, în special cei care l-au cunoscut, dar și cei care află prin diferite surse de această moștenire, să-i ducem mai departe munca și valorile în care a crezut. S-a stins unul dintre cei mai frumoși oameni pe care am avut norocul să-l cunosc. Nu pot decât să cred că această viață plină de generozitate, optimism, moralitate care a atins mii de oameni nu s-a risipit, ci a pus balsam în sufletele cunoscuților, așa cum numai cei aleși o pot face.
CUM S-A FĂCUT O ŞCOALĂ
Povestea Şcolii de Ortoprotezişti de pe lângă Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida din București începe în anul 2002, când Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap şi Ministerul Educaţiei Cercetării şi Tineretului s-au implicat în derularea unui proiect care s-a finalizat cu asigurarea cadrului instituţional pentru formarea profesională a unei calificări noi: Tehnician Ortoprotezist. Acesta a fost începutul.
Munca a început printr-un studiu ale cărui rezultate sunt copleşitoare. Se apreciază că la nivelul unei populaţii date, aproximativ 0,8% are nevoie de protezare, temporar sau definitiv. Pentru România, cifra se ridica la 200.000 de persoane la o populaţie de 23.000.000 locuitori. Un tehnician ortoprotezist ar putea acoperi nevoile de protezare pentru 500 – 1.000 de pacienţi. Aceasta conduce la o estimare a unui necesar de 200 – 400 profesionişti, care în 2002, erau estimaţi la aproape 100 tehnicieni ortoprotezişti, mulţi dintre aceştia la o vârstă apropiată de pensionare. Acelaşi studiu a evidenţiat că în perioada anterioară anului 2002, societăţile private şi de stat din domeniul protezării, în contextul economic al ultimilor ani, nu funcţionează la parametri optimi. Aceste dificultăţi au fost cauzate pe de o parte de produsele scumpe şi insuficient subvenţionate de stat şi pe de altă parte de lipsa personalului format – tehnicieni, tehnicieni ortoprotezişti, ingineri biomecanici, aceasta din urmă fiind o consecinţă a faptului că în România nu există o structură, un tip de formare profesională specifică. Au apărut o serie de consecinţe ale acestor aspecte: puţine persoane cu handicap au beneficiat de protezare sau aparatele aplicate au fost insuficient adaptate la nevoile lor, materialele folosite necorespunzătoare, tehnicile învechite, noile tehnici folosite la nivel internaţional necunoscute sau imposibil de realizat din cauza lipsei echipamentelor necesare, personalul medical insuficient, slaba asistenţă medicală şi recuperare după aplicarea aparatelor.
Aceste constatări au condus, pe domeniul formării profesionale, la necesitatea înfiinţării în România a unui nivel de formare profesională pentru ocupaţia de tehnician ortoprotezist, formă de pregătire recunoscută de stat. Pentru a realiza acest obiectiv a fost necesar efortul conjugat al mai multor instituţii şi organizaţii, care s-au constituit într-o relaţie de parteneriat, precum şi de o bună colaborare cu instituţii similare din Europa (Asociaţia Internaţională de Ortopedie şi Recuperare Ortopedică, Handicap Internaţional, Liceul „Montplaisir” din Valence – Franţa, agenţi economici de profil). Prin urmare, a început demersul legal pentru acoperirea acestor nevoi.
Cel care s-a aflat în spatele acestui demers a fost domnul Petru Paul Ciobănelu, pe atunci un tânăr pensionar, în vârstă de 63 de ani. După o viață activă pusă în slujba celorlalți ca sportiv, conducător al unei instituții de protezare din București – Romhandicap, secretar de stat pentru persoanele cu handicap etc., dl. Ciobănelu a folosit timpul destinat odihnei pentru a pune pe picioare prima școală de calificare într-o meserie nouă și extrem de utilă. Dar cine a fost Petru Paul Ciobănelu?
O VIAȚĂ DE POVESTE
A fost la început un rugbyst uriaş: 14 ani la Steaua, trei în Franţa. Căpitan al naţionalei mari, în epoca de aur a ei, cea care învingea Franța la ea acasă, în 1968. Ajunsese rugbyst pentru că nu avea de încălțat. Rămas orfan la vârsta de 3 ani, crescut de o mamă singură împreună cu alți 2 frați, familia s-a zbătut în sărăcie. Fiind elev al Academiei Tehnice Militare a nimerit din întâmplare la un antrenament al echipei Steaua desfășurat pe stadionul Tineretului, iar antrenorul, în lipsă de jucători din cauza purificării dosarelor din perioada de instalare a comunismului, l-a testat și a fost impresionat de puterea de reacție a tânărului. I-a promis pantofi de sport, dar i-a dat o carieră. A fost atât de bun încât s-a numărat printre primii români care au evoluat în campionatul Franţei. Iar acolo s-a distins prin modestie, cinste și corectitudine, coechipierii săi francezi rămânându-i prieteni până la sfârșitul vieții.
Se pregătea de 40 de ani cînd a aflat că are cancer osos. Soluţia? Amputarea!!! Pentru un bărbat care 25 de ani îşi folosise picioarele ca să se războiască, în grămadă, cu alţi urmaşi ai lui Webb Ellis, asta însemna capătul. N-a fost aşa. A revenit în ţară, cu o proteză, şi s-a apucat de făcut miracole. La “Automecanica”, apoi, la “Produse Ortopedice” ori “Romhandicap SA” a adunat ingineri, meşteri mari, a inventat, a făcut mii de încercări, a desenat sute de schiţe… Proteze ortopedice, braţe, autoturisme adaptate pentru persoanele cu dizabilităţi, lupte cu statul pentru drepturile acestora, lupte cu sufletele unor oameni care, privindu-se în oglindă, refuzau să se mai lupte cu propria lor viaţă. I-a reînvăţat, pe toţi, să meargă. Să strîngă lingura de supă în “mînă”. Să aibă urmaşi, să devină bunici. A scos, din capu-i, ca Zeus pe Atena, meseria de “tehnician ortoprotezist”.
Colegii francezi cu care jucase rugby l-au chemat la Paris, să-l trateze pe banii adunați de întreaga comunitate din orașul Angoulême de primul cancer care i-a adus amputarea piciorului și tot ei i-au făcut cadou la externare un Renault 16 automat, la volanul căruia s-a întors în țară după operație. Ajutorul primit de la francezi l-a facut să se gândească la sprijinul pe care l-ar putea da celorlalți. La întoarcerea în țară, ca director al fabricii Romhandicap, a modificat 30.000 de automobile astfel încât să poată fi folosite de invalizi. La intoarcerea din Franța a început să se gândească cum să adapteze mașinile românești pentru persoane fără piciorul drept și apoi fără nici un picior. Ca inginer, absolvent al Politehnicii, Secția Transporturi, prima promoție, a creat toate sistemele pentru acest tip de mașini, care au fost brevetate și omologate de Poliția Română. Practic, este vorba despre un autoturism automat, cu un sistem de pârghii, care-i permite șoferului să acționeze cu mâna și ambreiajul, și accelerația.
Inginerul Ciobanelu, cu un grup de maiștri minunați de la Romhandicap, a realizat mecanisme folositoare persoanelor cu dizabilități care vor să conducă automobile. Au început cu cele mai simple mecanisme: un ambreiaj la mână, pentru persoanele fără piciorul stâng. Au plecat de la ideea ca simplitatea este esențială și au folosit un sistem de pârghii ușor de întreținut. Apoi au trecut la crearea sistemului care să înlocuiască frâna și accelerația, pentru cei care nu-și puteau folosi piciorul drept. Sistemul a fost omologat de Direcția pentru Siguranța Circulației de la acel moment. Dar trebuia găsită o soluție și pentru cei ce nu-și puteau folosi ambele picioare. Și s-a găsit! Pârghia de bază a fost o jumătate de ghidon de motocicletă, mișcarea în plan paralel cu volanul asigura ambreiajul, iar mișcarea perpendiculară pe planul volanului îi asigura frâna. Dispozitivul a fost înregistrat la OSIM, ca invenție. Poliția l-a verificat, l-a incercat, l-a acceptat și au fost produse și adaptate pe mașini zeci de mii de asemenea dispozitive. În cei 30-40 de ani de folosire, nu s-a înregistrat niciun incident în trafic cauzat de astfel de dispozitive. Din păcate, după Revoluție, a fost abandonată și această invenție. Acum, cei care au nevoie de astfel de sisteme pot comanda din străinătate, pe bani mulți, mecanisme complicate.
O altă lovitură a venit în 2003, sub forma unui cancer de prostată și a unei paralizii de la brâu în jos. Pe mulți, diagnosticul i-ar fi dărâmat. Paul Ciobanelu a devenit însă membru al Comitetului Olimpic Român, președinte al Federației Persoanelor cu Handicap și director la Școala de Ortoproteziști.
VIZIUNEA ASUPRA ȘCOLII DE ORTOPROTEZIȘTI
V-aţi gândit vreodată, dacă v-aţi adresa unui orb din naştere spunându-i „ce albastru frumos”, „ce roz liniştitor”, „ce apus de soare superb”…, cum îşi imaginează el culorile albastru, roz, apusul de soare?…Gândiţi-vă la aceasta şi veţi realiza cât de puţin îi înţelegem pe cei care au o dizabilitate, deşi îi vedem şi în unele cazuri ne putem imagina greutăţile cu care se confruntă. Dar de cele mai multe ori suntem orbi, nu vedem totul, nu ne putem imagina toate consecinţele dizabilităţii. Suntem orbi nu din cauza indiferenţei sau a prea marei iubiri de sine, ci pur şi simplu din cauza faptului că suntem în situaţia orbului care nu a văzut niciodată şi nu poate să descrie frumuseţea albastrului mării, albul imaculat etc.
Ei bine, rolul tehnicianului ortoprotezist este acela, ca pe lângă reparaţiile concrete, vizibile ale unor părţi ale corpului uman, să umble şi la cutiuţa aceea nevăzută a sufletului celui pe care încearcă să-l repare. Dacă o găseşte, dacă ştie s-o deschidă, dacă ştie să pună acolo, sau să ia, ceva care-l face pe pacient să participe la propria-i reparaţie, atunci sigur va realiza cu mult mai mult decât atunci când nu umblă la această cutiuţă. Tehnicianul ortoprotezist nu repară numai mâini, picioare sau trunchi. El trebuie să repare şi suflete. Este cel puţin la fel de important ca reparaţia fizică a corpului.
Cele de mai sus sunt extrase dintr-un interviu luat de mine domnului Ciobănelu, cunoscut drept meșterul de suflete, la scurt timp după ce l-am întâlnit, în calitatea mea de director al Colegiului Tehnic Dimitrie Leonida din București. Atunci când am preluat funcția (eu nefiind profesor al acestei unități școlare) am aflat că patronez inclusiv Școala de Ortoproteziști, instalată într-un corp anexă al Colegiului Dimitrie Leonida. Cu ocazia vizitei l-am cunoscut pe domnul Ciobănelu, l-am admirat și respectat imediat și l-am cultivat pentru a-i afla viziunea asupra vieții și muncii sale.
Spațiul pe care-l ocupa Școala condusă de dânsul, deși era trecut în administrarea Colegiului Tehnic Dimitrie Leonida, apărea pe lista Primăriei ca fiind dezafectat, urmând să intre într-un proces de modernizare, neînceput nici la data prezentei. Domnul Ciobănelu a preluat, printr-un protocol încheiat cu școala noastră, un spațiu de nelocuit, murdar, cu absolut tot din interior furat și cu geamuri sparte, fără apă și căldură și, pe cheltuială proprie, l-a transformat într-o școală: avea sală de curs, un birou-secretariat, o magazie cu piese, un atelier cu mașini donate de un centru de protezare elvețian, dormitoare pentru potențialii pacienți sau elevi din provincie. Aici și-au găsit adăpost ani de zile foști elevi ai domnului Ciobănelu, orfani de la casa de copii care nu aveau locuință.
La începuturile ei, în 2003, Școala de Ortoproteziști a fost gândită ca o școală postliceală de 3 ani. Prima serie a avut 18 absolvenţi de liceu, cu vârste intre 19 şi 49 de ani, dintre care patru au provenit de la centre de plasament și a absolvit în 2007, urmată de alte două promoții. Am vrut să le dovedesc tuturor că şi România e capabilă să facă proiecte viabile respectând trei condiţii: să ştii, să vrei şi să fii corect. Şcoala aceasta de tehnicieni combină partea medicală cu cea tehnică, la sfârşitul celor trei ani absolvenţii vor acumula cunoştinte de medicină, patologie medicală, chirurgie şi rezistenţa materialelor. Procesul de invaţare este complex şi porneşte de la noţiunile elementare pentru fabricarea unei proteze, spunea dl. Ciobănelu într-un interviu dat unui ziar .
În 2010 Școala postliceală s-a transformat în Centru de formare profesională pentru meseriile de tehnician ortoprotezist și confecționer proteze ortopedice, asigurând calificarea a câțiva zeci de tineri care lucrează astăzi în ateliere de protezare din toată țara.
În plus, aici și-au găsit alinare și foarte multe persoane cu dizabilități și cu resurse financiare mici cărora dl. Ciobănelu le dona, contra unei chitanțe de mână, tot felul de piese pentru proteze, donate la rândul lor de firme mari din Europa (Otobok) în beneficiul omului Ciobănelu, pe care-l apreciau în mod deosebit. Cazurile sociale erau tratate până la capăt: piesele se puteau transforma în proteze propriu-zise, realizate de foștii elevi care veneau la atelierul școlii, la solicitarea domnului Ciobănelu și munceau gratuit. Tot gratuit domnul Ciobănelu preda modul de Psihologia pacientului cu dizabilități, era secretar, plasator de forță de muncă pentru absolvenți, șofer pentru pacienții cu probleme, sponsor principal (dona întreaga indemnizație pentru persoane cu handicap, considerând că atâta timp cât el încă mai mișcă există cazuri mai grave decât ale lui) și multe altele.
Dar visul cel mare al domnului Ciobănelu care ne rămâne nouă moștenire era transformarea școlii de formare profesională într-o unitate protejată. Acolo urmau să lucreze absolvenți ai școlii care nu reușiseră încă să obțină un loc de muncă, urmau să fie calificați gratuit orfani sau dezavantajați social, acolo urmau să facă practica cursanții și, mai ales, acolo urmau să-și facă proteze oameni sărmani, la prețuri mici, decontate integral de Casa de Sănătate, în situația în care, în prezent, cea mai mare parte din rețeaua de ateliere pentru protezare sunt privatizate, iar prețurile protezelor au devenit aproape prohibitive pentru cea mai mare parte dintre bolnavi. Adică o școală deschisă total nevoilor comunității a visat domnul Ciobănelu care a pierdut, doar a treia oară, lupta cu cancerul, dar care a avut până la sfârșit o deviză simplă și clară: E ușor să fie bine!
CONCLUZII
Într-o perioadă în care valorile sunt răsturnate, au trăit și trăiesc oameni care au ordine în propriile valori. Într-o țară în care sistemul de învățământ și sistemul de sănătate sunt tratate ca cenușărese ale dezbaterii politice sau bugetului, a trăit și trăiesc oameni care fac ceva concret pentru oameni și instituții, în pofida tuturor neajunsurilor. Merită cunoscuți, apreciați, așezați în galeria oamenilor cu har și generozitate, iar munca lor merită dusă mai departe. În cele de mai sus am dat înapoi o picătură din ceea ce mi-a transmis prin ideile și activitatea sa, cel care a fost Petru Paul Ciobănelu.
© Copyright - Bucurestii Vechi si Noi