Bucureștiul e un oraș mare, c-o oareșce tradiție de-a se fi născut din alăturarea unor mici localități – azi, cartiere. Conurbația de azi încă-și mai are tradiții, cutume și obiceiuri păstrate într-un fel într-un colț al ei și-n alt fel într-altul.
Cartierul Primăverii, după cum știți, s-a nimerit să iasă altfel decît s-a plănuit. Venirea comunismului a tras aici nu funcționari și slujbași plătiți bine, ci politruci, oameni ai vremii, atîrnători superiori ai regimului.
Acest mic-oraș privilegiat din marele oraș avea, și el, nevoie de ceva pe care nu știu să-l numesc: servicii? servitori? sînge proaspăt?
Nu rareori, mergînd prin partea mai puțin luminată a Dorobanțiului și-a Floreascăi – ba chiar un pic și prin Tei – am văzut un soi de șmechereală și de folos-tras de vecinătatea nomenclaturii.
Golani cu tupeul de-a „avea pe cineva”, bijnițari cu marfă mai bună și mai proaspătă decît pe Lipscani ori Regie, dinamoviști cu relații prea mari – și tot așa.
C-a fost așa, o știu. Cît de mult și cît de tare a fost, nu prea știu. Da-i o realitate a Bucureștiului pe care n-am văzut-o discutată.
