de Constantin Gheorghe
Nu știu dacă voi i-ați prins pe flăcăii ăia care turnau asfalt în anii 50-60, mai ales pentru micile reparații, gen acoperit gropi. Mi-i amintesc așa cum i-am văzut, nu o dată, în copilărie, la Pitești, în anii 60. Mergeau în spatele unui camion astmatic, cred că nemțesc, captură de război-la Pitești funcționase în timpul războiului o școală de aplicație a Armatei, unde se pregăteau tanchiști, școală care a continuat să funcționeze și după război, cu material sovietic, de aia ce rămăsese de la nemți își găsea altă întrebuințare-camion pe care cineva montase un soi de cazan, în care se pregătea mixtura asfaltică.
În spatele cabinei era un rezervor de păcură, cu care se încălzea mixtura. Tot acolo era depozitată smoala, niște bulgări lucioși, care mai păstrau-unii-forma butoiului în care era livrată. Lângă smoală erau înghesuite, claie peste grămadă, lopeți, cazmale, târnăcoape, o roabă, un soi de mai, un tăvălug din metal, cu coadă lungă, și niște scule din lemn, care semănau cu o rindea supradimensionată, cu care netezeau asfaltul, după turnare.
Asfaltatorii erau îmbrăcați cu pantaloni din piele, ce aveau apărătoare pentru genunchi, mare cât o pernă, și încălțați cu bocanci bizari, cu talpă groasă, din lemn, dacă îmi aduc bine aminte. Inutil să vă mai spun că toți erau negri din cap până în picioare, de la fumul cazanului, de la aburii asfaltului și de la praf.
Opreau camionul la locul reparației, fiecare își lua locul în ”dispozitiv”, și se apucau de muncă. Nimeni nu se grăbea, își știau meseria, și făceau totul cu gesturi măsurate, în modul ”economie de energie”. Începeau prin a lărgi gaura cu târnăcopul și, la nevoie, cu un fel de daltă, o lamă metalică, sudată la capătul unei bare lungi de metal, dându-i o formă regulată. Asfaltul scos era adunat și aruncat în cazanul fumegând de pe camion, unde se aruncau și bulgări de smoală, dar și ceva nisip. Groapa era măturată, după care era stropită cu păcură. Urma turnarea asfaltului. Din cazanul de pe camion se scotea asfalt topit într-o roabă, asfalt care era aruncat apoi peste păcură, în groapă. Păcură care lua foc, evident, și ardea scurt, cu o flacără întunecată. Urmau cei care netezeau asfaltul. Întâi se trecea cu tăvălugul, uns la rândul lui cu păcură, să nu se lipească. După care, în genunchi, unul sau doi dintre muncitori netezeau suprafața cu ”rindelele” acelea din lemn masiv, date și ele cu păcură. La sfârșit se arunca nisip peste asfaltul proaspăt turnat. Iar peste toate se ridica mirosul inconfundabil, de semințe de floarea soarelui proaspăt prăjite, ale asfaltului proaspăt pus.
Urma ritualul invers: uneltele se puneau la loc în astmaticul camion, se mai verifica starea asfaltului din cazan, și totul se repeta la următoarea groapă sau zonă în care asfaltul trebuia peticit.
PS. Poate vă întrebați ce mi-a venit. Păi, idiotul de Petreanu se miră că niște unii astupă gropile din asfalt cu nisip și nu mai știu ce. Habar n-are despre ce vorbește. Pe asfaltul ăla cu care se plombează trebuie pus nisip, altminteri se transformă într-o capcană mortală pe ploaie. Ar fi la fel cu o pată de ulei pe umezeală. Asta e! Jurnalism, ce mama dracului!
