despre Oameni

Să deslușim cum de-am ajuns să vorbim așa de mult de Oameni.

… uite cum: am crescut și-am evoluat.

Să deslușim cum de-am ajuns să vorbim așa de mult de Oameni.

… uite cum: am crescut și-am evoluat.

La-nceput vorbeam de civilizație. Era simplu; poate și romantic, și distractiv: vedeai faptele urîte, și era la-ndemînă să le înfierezi. Orașul era agresat de oamenii răi; iar luptînd contra lor, tu erai ăla bun.

A devenit nițel mai complicat – civilizația se obține de la cetățeni. Am luat-o de la capăt, pe un teritoriu mai gingaș: cetățeanul nu poate să ia pauză; nu poate să arunce chiștocul la coș dar să treacă apoi pe roșu. Degeaba se suie pe două roți dacă dă cu ele peste babe. Degeaba salvează lucruri în sine dacă oamenii nu beneficiază cu nimica de pe urma salvării.

Civilizația o fac cetățenii – dar ei, oare, ce-s?

Oameni.

… vă plac oamenii?

Nu-mi spuneți că vă plac: o să mințiți. Nu vă plac; nici mie nu-mi plac. Le pute gura, le miroase subrațul, li-s hainele nespălate. Oameni sînt mîrlanii care scuipă în fața ta, moșii libidinoși care se freacă de nevasta ta în autobuz, babele știrbe care-ți dărîmă copilu-n magazin, scroafa care fură mîncarea din spital, șoferul care te lipește de gard…

Dar din toți Oamenii – făcuți după chipul și asemănarea cuiva, odată – se-aleg și cei ce-ți sînt prieteni, cei ce-o să vină să-ți dea mîna cînd ai nevoie, cei de care-o să se-ndrăgostească copilul tău, cei cu care-o să împarți prăjiturile de ziua ta, cei care-o să te asculte cînd o să ai ceva de zis.

Oameni… noi, adică! Noi – adică noi toți.

Cum să nu-mi pese de noi, mă?

… cine – oricine – mă disprețuiește, mă umilește ca om, ca cetățean… e dușmanul meu. 

A devenit nițel mai complicat – civilizația se obține de la cetățeni. Am luat-o de la capăt, pe un teritoriu mai gingaș: cetățeanul nu poate să ia pauză; nu poate să arunce chiștocul la coș dar să treacă apoi pe roșu. Degeaba se suie pe două roți dacă dă cu ele peste babe. Degeaba salvează lucruri în sine dacă oamenii nu beneficiază cu nimica de pe urma salvării.

Civilizația o fac cetățenii – dar ei, oare, ce-s?

Oameni.

… vă plac oamenii?

Nu-mi spuneți că vă plac: o să mințiți. Nu vă plac; nici mie nu-mi plac. Le pute gura, le miroase subrațul, li-s hainele nespălate. Oameni sînt mîrlanii care scuipă în fața ta, moșii libidinoși care se freacă de nevasta ta în autobuz, babele știrbe care-ți dărîmă copilu-n magazin, scroafa care fură mîncarea din spital, șoferul care te lipește de gard…

Dar din toți Oamenii – făcuți după chipul și asemănarea cuiva, odată – se-aleg și cei ce-ți sînt prieteni, cei ce-o să vină să-ți dea mîna cînd ai nevoie, cei de care-o să se-ndrăgostească copilul tău, cei cu care-o să împarți prăjiturile de ziua ta, cei care-o să te asculte cînd o să ai ceva de zis.

Oameni… noi, adică! Noi – adică noi toți.

Cum să nu-mi pese de noi, mă?

… cine – oricine – mă disprețuiește, mă umilește ca om, ca cetățean… e dușmanul meu.