Bucurestii Vechi si Noi

Orchestra Titanic, regizor Felix Alexa – spectacol TNB

25 ianuarie 2018 Gosa Alina Semnalari Culturale

M-a întristat peste poate Orchestra Titanic. O tristețe profundă, pur umană, care m-a adus aproape, sufletește, de toți cei care nu-și găsesc locul. De toți cei care nu se (re)găsesc pe ei.

Din vina cui, ar putea fi o întrebare legitimă. A lor, a noastră, a tuturor. A societății care ne pretinde, sub o formă sau alta, alinierea și înregimentarea, mai mult decât este neapărat necesar în scopul unei bune și pașnice conviețuiri.

A societății care ne spune, clar și răspicat, cum și ce trebuie să facem pentru a fi, sub ochiul mai mult sau mai puțin public, în funcție de notorietate, gen biologic, vârstă – ca să nu enumăr decât câteva dintre multele canoane – oameni valoroși. Oameni de succes.

„Avem inimi care se frâng, și suflete cu care nu știm ce să facem” (Jeanette Winterson)

Rareori suntem de ajuns. Trebuie să fim mai mult, mai buni, mai… altfel decât noi. Avem exemple de urmat și prăpăstii adânci de trecut. Ca să ajungem unde? La fericire?

Știm cum arată fericirea? Nu, dar e posibil să aflăm cum arată alienarea. Singuratea.

Știm sigur că fericirea se află într-adevăr acolo, după urmatoarea promovare, după găsirea acelui partener cu care să ne întemeiem o familie? La coborârea din acel tren, oricum s-ar numi el, care se presupune că ne va duce pe tărâmul făgăduinței?

Nu, știm foarte puține de fapt. Dar nu putem face altfel. Ne trăim viața pe un peron, privind cum trec trenuri după trenuri, trenuri în care am vrea să ne urcăm, despre care credem(pentru că ni se repetă) ca ne vor duce în locuri mai bune. Dar nu înseamnă că nu ne este frică de ele. Necunoscutul sperie, incertitudinea paralizează.

Avem drepturi, libertăți și egalitate de șanse. Care ne obligă, oprimant, să reușim. Se poate, oricine o poate face. Deci dacă nu reușești, este exclusiv vina ta. Tu ești problema. Ai totul la îndemână. Totul este posibil. Reușești sau… dispari.

“Viața pe un peron”

Patru proscriși, patru călători fără bilet, așteaptă pe peronul unei foste gări, acum în ruină. Așteaptă să oprească trenul care îi va duce departe de nefericirea lor din prezent. Trenul salvator.

Dar trenurile nu opresc niciodată. Șansa călătorilor a expirat demult. Acum sunt fie invizibili, fie indezirabili, iar călătorii cu bilet, din trenurile aflate în mișcare, îi ignoră sau îi “tratează” cu gunoaie. Doar gunoaie sunt ei înșiși, nu-i așa?

“Cei patru cavaleri ai post-apocalipsei”

Ei bine, nu! Ei, cei patru, sunt oameni. Sunt cavalerii care au supraviețuit apocalipselor personale. Sunt cei care refuză să dispară. Care continuă să se pregătească (la propriu), jucând teatru, pentru momentul în care un tren va opri. Paradoxal însa, aflăm că ei se pregătesc pentru a urca, în scopul de a coborî… tot acolo. Nu se pregătesc să plece. Nu vor să se urce în tren și să redevină călători cu drepturi depline, alături de ceilalți.

Ei vor altceva. Pentru altceva se pregătesc, de aceea repetă, de aceea au nevoie de o strategie, de aceea trebuie să fie… vicleni. Mai vicleni decât cei care le-au întors spatele, decât “fericiții” care se află deja în tren.

Gara nu mai este un spațiu al deschiderii, un nod al rețelei care aduce lumea mai aproape. Este un spațiu demitizat, iluzoriu, un ultim adăpost, un receptacul al tristeții.

Cei patru ne prezintă tipologii diferite. Oameni noi și un om vechi. Meto (MIHAI CĂLIN) este prototipul managerului, al „arhitectului”, dirijorul eforturilor celorlalți. Luko (MIHAI CONSTANTIN) este muncitorul, „profesionistul” – fost lucrător feroviar care, prin urmare, se consideră cu mândrie proprietarul spațiului în care conviețuiesc cu toții.

Liubka (TANIA POPA) este singura prezență feminină (și cel mai puțin dezvoltat personaj, în opinia mea). Nu știm nimic despre viața ei, nu știm ce gândește, o vedem numai în ipostaze ale cochetăriei specific feminine sau ușor maternă față de Doko (RICHARD BOVNOCZKI), singurul cu care împarte de bună voie rezervele de alcool.

Doko este „omul vechi” – fost îngrijitor de animale la zoo – lipsit de ambiții, într-o oarecare măsură (cel puțin aparent) și de intelect, dar atât de plin de trăire umană. Fizionomia lui exprimă, în fiecare moment al spectacolului, o durere atât de vie și de intensă, încât aproape că încercam să evit să mă uit la el – mă înclin, pe această cale, în fața lui Richard Bovnoczi. Nu știu cum a reușit, dar a făcut-o atât de bine.

Toate personajele au, la începutul spectacolului, obiecte care sugerează încercarea lor de a menține, măcar în această formă concretă, un status quo al trecutului, al unei normalități care nu mai există decât în amintirile și durerea lor. Într-o scenografie reușită (semnată ANDRADA CHIRIAC) care, susținută de lighting design și ilustrația muzicală (FELIX ALEXA), ne menține permament într-o atmosferă care glisează fin între vis și realitate.

„Tout se joue dans nos tetes”

Grupul celor patru trăiește în simbioză, într-un echilibru relativ stabil. Rolurile au fost demult împărțite. Zilele trec, toate la fel, marcate de repetiții și de lupta pentru existența îndurabilă (mâncare și alcool). De mici certuri și pseudo-lupte interne pentru “putere”, ca să mai treacă timpul și să nu uite că există. Că au o voce și ceva de spus.

Echilibrul este însă dinamitat de sosirea unui nou personaj, care schimbă cu totul dinamica grupului: iluzionistul Harry (CLAUDIU BLEONȚ). El este cel care îi știrbește autoritatea “șefului” unanim acceptat și chiar amenință să se substituie acestuia, venind cu o nouă soluție: el va opri trenul! el o poate face! Și nici nu cere cine știe ce în schimb: doar o provizie consistentă de alcool care să-i alimenteze… “fabrica de iluzii”, pentru împlinirea miracolului dorit de toți.

Daca te gândești, n-are nici un sens! Dar dacă nu te gândești, poate are!” (Doko – Richard Bovnoczki)

Pornind de la societate, trecând prin grup, roluri și tipologii, ajungem în mod natural la individ. Individul scindat între diferitele lui părți, mai noi sau mai vechi din punct de vedere ontologic. Cel care a suprapus  peste omul arhaic, atavic, în straturi succesive, eșafodajele omul modern. Care a suprapus și contrapus civilizația – naturii. Cel care, crescând în capacitate cerebrală, în visuri și nevoi, s-a descoperit din ce în ce mai trist. Și mai singur. Cel care a închinat instinctul, „simțirea”, firescul – rațiunii, încercând să explice ceea ce nu poate fi și nici nu are nevoie să fie explicat.

„Nevoia de omenesc și de omenie” (Solomon Marcus)

De foarte multe ori nu avem o nevoie reală de explicații. De multe ori avem însă nevoie de proceduri, de aparențe, de măști, de o anumită imagine proiectată în afara sau înăuntrul nostru: autoritate, control, profesionalism. Dar sub toate măștile se ascunde, gol, omul primar: doar un alt tip de animal.

Și nevoia de căldură. Avem nevoie de un “altul” generic, din afara noastră, în care să ne oglindim, să ne regăsim, să definim natura și limitele propriei ființe.

Existența nu are un sens intrinsec, iar neantizarea ne așteaptă, răbdătoare, pe toți. Dar, în mica noastră oază de nefericire, singura problemă care ne macină fără milă, căreia trebuie neapărat să îi găsim soluție ramâne: Singurătatea.

 

Putem respira și cânta în continuare, în timp ce vaporul se scufundă. Atâta timp cât nu suntem singuri, ci parte dintr-o Orchestră. Orchestra Titanic.

 

 

 

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2018 . Designed by: Livedesign