Bucurestii Vechi si Noi

INTERVIU | Andrei Mihalcea: ,,Scena este un altar, e un loc sacru’’

28 februarie 2018 Bucurestii Vechi Si Noi Semnalari Culturale

 Deseori strigat de cei mici Papanaș, tenorul Operei Comice pentru Copii (OCC), Andrei Mihalcea este iubit și cunoscut de toți copiii care ne calcă pragul. În stagiunea curentă îl putem vedea în: ,,Peter Pan”,  ,,Micuța Dorothy”, ,,Noapte la Venția”, ,,Don Pasquale”, ,,Hapciu în Re Major”, „Directorul de Teatru”, „Bastien și Bastienne” și „Răpirea din Serai”, ,,Flautul Fermecat”.  Andrei mi-a vorbit despre drumul său profesional, despre spectacolele OCC și am descoperit un om cu o energie ieșită din comun, lucru pe care îl putem observa și în spectacolele în care joacă.

Povesteşte-mi câteva amintiri din copilărie.

Copilăria o asociez cu vacanțele pe care le petreceam la țară, la bunici. Orice ai face nu te poți bucura în oraș de ce te poți bucura la țară. Eu am fobie pentru găini, iar bunica mea avea un coteț pentru găini și oriunde aș fi vrut să merg trebuia să trec prin el, pentru mine era un adevărat coșmar. Să îți spun de unde vine fobia mea pentru găini, când eram micuț mama m-a mințit că o curcă s-a înecat cu biberonul meu, eram destul de mare şi nu voiam să renunț la el, doar aşa am reuşit să scap de biberon. După ani de zile am găsit biberonul într-unul din dulapurile bunicii şi în seara aia am băut lapte din el. Copilărie mai înseamna şi momentul sărbătorilor. Copilăria a însemnat în același timp şi muzică.

Îţi mai aminteşti ce îţi doreai să devii atunci când erai copil?

Cântăreț am vrut sa fiu dintotdeauna. La un moment dat, îmi doream să fiu doctor, aveam o mare pasiune pentru a ajuta oamenii. Chiar în ziua în care era nunta verişorului meu, am luat toți banii pe care i-am găsit în casa şi i-am dat unui copil pentru că îl durea urechea. Am recunoscut că am dat banii, crezând că am făcut un lucru bun, bineînțeles că am fost păcălit.

Dacă te întorci în timp, îți amintești momentul când ai înțeles că vrei sa devii tenor?

Nu ştii niciodată ce devii. Ca băiat ți se schimbă vocea, mai ales la pubertate. Am început să cânt muzică uşoară pe la 4-5 ani prin diverse festivaluri şi profesorul de canto i-a îndrumat pe părintii mei să mă înscrie la pian, la liceul de arta din Ploiești. Am făcut 4 ani de pian, apoi am studiat clarinet şi după am început să studiez operă şi mi-am dat seama că asta vreau să fac toată viața. Ce m-a făcut să îmi întorc privirea spre operă a fost vizionarea unui spectacol de Traviata de Giuseppe Verdi a Operei Naţionale din București, mi-a plăcut atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă asculte un profesor de canto clasic să vadă dacă putem face ceva și am convenit că da. Totul a venit natural, dacă ai o dorință și un crez lucrurile vin de la sine.

Ce te-a atras către scenă? Ce îți oferă ție scena?

Scena îmi oferă împlinire,cred că este singurul loc din lume care chiar îmi oferă împlinire sufletească. Scena este un altar, e un loc sacru. Pentru că un artist când este pe scenă oferă energie și emoție și primește la rândul lui. Ne hrănim cu aplauze, cu energia generată de aplauze.

 

Îți mai amintești primul spectacol în care ai jucat la OCC?

Am avut mari emoții, dar am fost primit minunat de colegi, de public și am avut un sentiment de puternică împlinire. Prima dată pe scena OCC am urcat ca locotenent, în ,,Hapciu în Re Major’’. Locotenentul este un personaj cât se poate de haios, care prin teatru a cunoscut marea iubire, o fată de la un pension de călugărite, care își dorește să fie actriță, iubește teatrul, dar dat fiind faptul că e acolo nu are cum să își îndeplinească visul. Printr-o întreagă intrigă ajunge să se cunoască cu locotenentul, se îndrăgostesc și așa reușește să joace pe scenă.

Cât mai pe scurt ce înseamnă OCC pentru tine?

Cu riscul de a fi clișeic, înseamnă familie, încredere, inocență, este locul în care retrăiesc în fiecare zi gustul copilăriei. În general, la OCC se dau foarte multe șanse artiștilor tineri. A însemnat dăruire, m-am simțit atât de confortabil încât simt întotdeauna să dăruiesc cât mai mut.

 

Cum este să te adresezi unui public format din copii?

Este foarte greu. După spectacole, la Turul din Spatele Cortinei, avem posibilitatea să interacționăm cu ei în mod direct, ei înțeleg mai bine care e mecanismul într-un teatru și am fost surprins că foarte mulți dintre copiii care frecventează Turul din Spatele Cortinei știu să răspundă înainte să li se prezinte.

Cum decurg repetițiile la OCC?

Repetițiile se desfășoară într-o atmosferă de familie, liniștită, fără tensiuni. E o colaborare, nu ni se impune nimic, e o joacă serioasă. Suntem puși în situația de a interpreta un rol, de a căuta în noi trăiri, sentimente care ne ajută să evoluăm și să ne cunoaștem pe noi înșine mai bine.

Ai ocazia să îți cunoști publicul în Tururile din Spatele Cortinei, povestește-mi cum reacționează cei mici atunci când sunt față în fața cu personajele ce le colorează lumea.

În  ,,Micuța Dorothy”  am jucat rolul leului Papanaș, suntem doi pe rol- eu și Matei Chioariu, iar o fetiță mi-a spus cât se poate de sincer: Mie îmi place mai mult de Matei. Când am avut Târgul de Crăciun de la OCC, am avut un program cu colegii și am avut marea surpriză ca după momentul prezentat să primesc pe Facebook o poză cu mine cântând  și un citat de la o mămică: Uite mami, cântă Caramello!, Caramello este personajul meu din ,, O noapte la Veneția’’, el m-a recunoscut, ceea ce mi se pare extraordinar. Sincer, cel mai frumos lucru este când un copil vine la tine timorat și îți zâmbește și nu vrea să te îmbrățișeze până nu îi dai un start, trebuie să simtă că se poate apropia de tine.

Atunci când ești pe scenă, ce te interesează cel mai mult?

E foarte greu, mă interesează totul. Mă interesează persoana mea – să fiu ok vocal, scenic, să respect ce am de făcut. Mă interesează publicul pentru că  trebuie să avem un feedback și o relație. Mă interesează soarta colegilor, trebuie să fim o echipă – asta mi-a plăcut enorm la OCC, întotdeauna am simțit că suntem o echipă și că în momentul în care unul dintre noi întâmpină o dificultate, celălalt este gata să îl ajute, ceea ce mi se pare minunat. La OCC, generația tânără, noua garnitură – este încurajată, ni se dă o șansă, suntem puși în situația de a confrunta unele probleme care ne ajută să evoluăm.

Presupun că mulți copii care te văd își doresc să devină tenori și să trăiască pe scenă, ce sfaturi le-ai oferi?

I-aș sfătui să muncească, să creadă în dorința lor pe cât posibil și să nu se abată de la ea. Atunci universul și energia toată va complota cu tine și vei ajunge acolo. Aveam un profesor de canto care a impus un motto al clasei: Muncă, sacrificiu și pasiune. Dacă ai pasiune automat intervine și munca – care poate fi sinonim cu joacă sau cu hobby și sacrificiul vine odată cu munca.

Dacă ai putea să alegi unul dintre decorurile OCC și să te muți în el, care ar fi acela?

O să combin din mai multe spectacole. Aș alege pianina din ,,Hapciu în Re Major’’, copacul din ,,Micuța Dorothy’’- pe acolo intră leul, este primul copac în care m-am urcat vreodată. Ca spațiu aș alege Țara de Nicăieri cu priveliștea gondolelor din ,,O noapte la Veneția”, panourile cu flori din ,,Don Pasquale’’ și inima din ,,Directoru de teatru”.

 

În martie urmeză să se joace „Micuța Dorothy”… .

Este povestea ,,Vrăjitorului din Oz” și este o lecție pentru orice copil. E o învățătură pentru copiii de toate vârstele, o lecție și un ajutor pentru gândirea lor – că pot obține orice. Cred că tot spectacolul este o metaforă, concluzia e aceeași. Este un spectacol plin de culoare, de magie – avem o zână bună, o zână rea, ca în fiecare poveste. Majoritatea copiilor o acceptă foarte bine pe zâna rea, pentru că în final toată lumea se împrietenește. Văzând spectacolul din sală, și pentru mine a fost o lecție și a avut un impact emoțional foarte puternic.

 Cum îţi petreci timpul liber?

Pe primul loc în viața mea este muzica, a fost alături de mine în orice situație. Îmi place să mă plimb, să descopăr locuri, să călătoresc, să citesc. O zi obișnuită este muzicală, în rutina unui artist este obligatoriu să facă parte studiul individual. E un stil de viață, nu te gândești – mă duc la muncă, mă duc acasă. Nu, munca e acasă, acasă e munca. La OCC  niciodată nu m-am simțit la muncă.

Andrada Popa

Foto: Arhiva personală

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2018 . Designed by: Livedesign