Sunt zile în care zgomotul de fond e asurzitor. Zile în care se întâmplă prea mult sau prea puțin. Zile în care avem nevoie de ceva în plus. De altceva.
Când simt asta, știu că a venit timpul pentru o incursiune într-o altă lume. O lume care să-mi umple sufletul de bucurie, o lume în care să mă pierd, pentru a mă putea regăsi.
Printr-o sincronicitate… „magică”, spectacolul Magic Național m-a găsit într-un asemenea moment. M-a învăluit și m-a purtat, timp de două ore, ca într-un vis frumos, legănat de ritmuri și cuvinte, în alte locuri, în alte vremuri.
Ah, vremurile bune de altădată. Vremuri cu cântec, vremuri cu multă simțire și bun simț. Alte vremuri. Cele pe care nu le-am trăit niciodată și care, tocmai de aceea, capătă atât de ușor și de frumos proporții mitice. Vremurile boemei artistice a căror muzică reverberează atâtea povești ce îndeamnă la visare.
În Magic Național a vibrat pe scenă muzica sinestezică, cea care are puterea să evoce atmosfera unui oraș, o ploaie de vară, o amintire prea dulce sau una prea amară. Muzica sufletului – a nostalgiei, a iubirii și a poftei de viață. Muzica ce te aduce înapoi la tine, cel care ai fost, ești sau ai vrea să fii.
Musica aeterna, musica sublima. Ea a fost marea vedetă a serii, adusă aproape de noi de artiștii de la TNB și invitații lor. Muzică și artiști vibrând la unison, mișcând suflete și făcându-le să-și iasă din albie.
Hanul lui Manuc, Parisul și New York-ul. Șansonete, jazz și muzică țigănească. Romanțe interbelice picurând dulce de pe buzele lui Aylin Cadar. Marius Manole însoțit de blânda umbră a lui Gheorghe Dinică:
https://www.youtube.com/watch?v=YqyzDa51g5U
Japonia și România împletite muzical în vocea parcă fără de sfârșit a minionei soprane japoneze Ato Kawara.
Mereu surprinzătorul Istvan Teglas, într-un moment coregrafic care pare să ignore limitele trupului. Extrem de talentatul Lari Giorgescu, atât de viu și de prezent în lumea și spiritul lui Caragiale.
Vocea lui Ion Caramitru și versurile lui Nichita, cu imagistica și sonoritățile unui fabulos descântec:
„Și-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o șa,
pe o șa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.”
Anca Sigartău, la fel de autentică în ipostaza liric-șarmantă marca Edith Piaf, cât și în autohtonul Leliță Ioană. Tania Popa, descinsă colorat-amețitor direct din Șatra: „Hop, hop, hop”.
Și totuși acest „variete” cultural în cadrul căruia i-am (re)descoperit în moduri inedite pe actorii Naționalului, nu ar fi fost complet fără o prezență cheie. Și nu ar fi avut niciodată aceeași intensitate emoțională dacă nu ar fi împrumutat din efervescența unui amfitrion remarcabil: Emy Drăgoi, cu acordeonul său vrăjit, secondat de Emy Drăgoi 3D Pro’ect, Jazz Hot Club România și percuționistul Lucian Maxim.
Iar dacă scaunele din cocheta Sală Mare ar fi ales să dispară din calea muzicii, cred că nimeni nu ar fi fost cu adevărat surprins. Și, animați de bucuria euforică de care eram cuprinși, am fi început cu toții să dansăm.
Dar, chiar și în absența unei asemenea minuni palpabile și de netăgăduit, tot am plecat spre casă în pași de dans, cu inima printre stele.
Mergeți și voi la Teatrul Național. Pe 15 martie.
Va fi magic, mes chers. Parol!