Bucurestii Vechi si Noi

INTERVIU | Daniel Pascariu : „Publicul te ajută să fii ceea ce ești pe scenă”

16 aprilie 2018 Bucurestii Vechi Si Noi Semnalari Culturale

Pe Daniel Pascariu, cunoscut de cei mici drept Gulliver, îl vedem în următoarea premieră „Sunetul Muzicii”. Am discutat cu el despre lumea artistică, despre condiția publicului, despre Opera Comică pentru Copii (OCC) și am descoperit un om, așa cum se descrie el, energic, haios și din când în când un mic bufon.

Suntem la Opera Comică pentru Copii, ce înseamnă acest spațiu pentru tine?

Pentru mine acest loc înseamnă evoluție și prietenie. Cred că în artă este foarte important să conteze prietenia, să te atașezi de oameni, să ai sentimente, să te regăsești în tine. La OCC chiar este o echipă foarte bună și foarte închegată.

Când ai început să cânți?

Sincer să fiu, trebuie să zic că nu îmi doream de mic să fiu cântăreț, înainte îmi doream să fiu actor. Povestea a fost în felul următor: eu cântam colinde când eram mic și tatăl meu, care are ureche muzicală, și-a dat seama că am talent. Cred că cel mai important este că m-am dus la Școala Populară de Arte și Meserii și acolo am întâlnit un profesor extraordinar care mi-a deschis calea către muzică.

Ce fel de copil erai?

Sunt, încă, un copil. Sper să existe copilul în mine toată viața, asta te face viu. Ce fel de copil? Încăpățânat, mămos, energic, haios și, chiar de multe ori, un fel de bufon.

Ce nu îți place la lumea artistică contemporană?

Cred că s-a pierdut foarte mult din lumea artistică. Nu sunt de părere că nu mai există talente, așa cum zic mulți, talente vor fi mereu, dar cred că s-a pierdut dorința, implicarea și dăruirea. Ce mă îngrijorează cel mai tare în lumea muzicală este publicul, oamenii au trecut la altceva… Ce se vede la televizor, din punctul meu de vedere, este nul. Mass-media este împotriva artei. Tot ceea ce facem noi și alte teatre ar trebui să aibă o valoare mult mai mare decât acum și, din cauza asta, există și foarte mulți neprofesioniști în teatre.

Lumea poveștilor din sălile de spectacol de la OCC seamănă cu lumea noastră?

Da, pot să dau un exemplu: „Gulliver”, care este o poveste ce se regăsește în fiecare om. Este exact povestea unui om care uită ceea ce simte și își găsește viața în meserie, în job, în telefon și uită să iubească. „Gulliver” este un spectacol care amintește oamenilor că e bine să iubești și să fii iubit; să dăruiești și să realizezi că sunt alte lucruri importante pe lume decât ce este acum, în 2018.

Cât de fragilă este limita pe scenă între bine și rău?

Când dai prea mult și treci în penibil. Momentul când întreci limita este atunci când ceea ce spui nu este adevărat, pentru că nici măcar nu simți ceea ce spui și publicul nu simte nimic. Dacă nu există nimic în tine, mesajul nu poate să fie transmis. Mai există o variantă, atunci când vrei să faci prea mult, pentru că tu te privești din exterior, și ți-ai anulat din start orice vrei să transmiți. Trebuie să te privești din tine, nu de afară.

Când te simți liber pe scenă și când te simți ”îngrădit”?

Liber mă simt atunci când sunt sigur pe mine, pe ceea ce am de făcut. Cred că ești liber atunci când simți. Atunci când se întâmplă ceva cu tine, primul instinct este să intervină frica și nu mai ești liber deloc.

Îți amintești o clipă din viața ta când ai vrut să îi spui clipei să se oprească în loc?

Au fost multe momente. Am avut un proiect în facultate, am făcut opera „Don Giovanni”, care mai departe a fost un parteneriat cu Opera Națională din București și am susținut acolo spectacolul. A ieșit atât de bine și închegat, încât exact după terminarea spectacolului, când toată lumea a realizat cât de bine a iesit și eram toți pe scenă, a fost o emoție incredibil de puternică din partea tuturor. Aș fi vrut să opresc clipa aia, să rămânem acolo mult timp, pentru că toți avem nevoie de emoții, fără emoții nu putem să trăim. Poate ar fi periculos dacă aș fi oprit clipa în loc, pentru că mi-aș fi dorit să trăiesc mereu emoția aia superbă. Un alt moment, a fost tot la facultate, la spectacolul ”O Noapte Furtunoasă”, cu o altă echipă, iar finalul spectacolului a fost asemănător cu cel povestit anterior.

Îți amintești debutul tău la OCC?

Da, debutul meu a fost acum 2 ani cu spectacolul „Răpirea din Serai”. Când am venit prima dată ca spectator, am fost impresionat de spectacolul „Flautul Fermecat”, nu eram încă în OCC.  Nu aveam o părere prea bună despre OCC, iar după vizionarea acestui spectacol am rămas blocat, spectacolul era mai bun decât cel de la Operă, mult mai bun. Astfel, am dat audiție.

Cum este să te adresezi unui public alcătuit în mare parte din copii?

Nu am să spun ce zic toți. E adevărat, copiii sunt sinceri, corect. Îmi plac copiii și îmi place când sunt activi și raspund la ceea ce este pe scenă. Dar există și o parte negativă, sunt anumite spectacole care au subînțelesuri, iar copilul nu percepe. Când e gălăgie în sală, scena este anihilată. Eu merg foarte mult pe premiza că publicul te ajută să fii ceea ce ești pe scenă, atunci când unele lucruri nu le simt, nu îți dau nimic înapoi și în multe spectacole am trăit acest lucru.

Urmează să te vedem în „Sunetul Muzicii”…

Rolul meu din acest spectacol este foarte complex, sunt căpitanul Von Trapp – un om care suferă, căci nevasta i-a murit, și care este și tată a șapte copii. Am spus că este complex pentru că este greu să joci un personaj în care trebuie să fii ceva afară și să arăți că ai și ceva înăuntru. El, din cauza suferinței și datorită faptului că are o responsabilitate față de cei șapte copii, obișnuit fiind cu meseria de căpitan, se arată un bărbat foarte strict. Este foarte interesant, la final se îndrăgostește și elimină acel „zid”, își dă seama că trebuie să fie iar el, că a înviat și se schimbă total. Jumătate din spectacol am o culoare, a doua jumătate am altă culoare.

În ce spectacol ți-ai fi dorit să fii distribuit?

Mi-ar plăcea, dar sunt conștient că nu o să se întâmple prea curând pentru că e vorba de maturitatea vocii, să am rolul lui Scarpia din „Tosca”. Pe partea de musical, aș vrea să fac orice rol din „Mizerabilii” și „Frumoasa și Bestia”. La operetă deja am reușit și urmează să văd dacă se împlinește acest lucru, este rolul lui Petruchio din „Kiss me Kate”, care va avea premierea în septembrie.

Care este cea mai importantă lecție pe care ți-au oferit-o copiii?

O să fac o curbă și o să ajungem și la copii. Musicalul „Gulliver”, eu fiind introvertit în legatură cu acest spectacol, mi se părea prea de copii. După ce am intrat în proiect, am avut ocazia să o cunosc pe  actrița și regizoarea Antoaneta Cojocaru și ea mi-a dat o lecție, ca eu să pot prelua lecția de la copii. M-a ajutat să înțeleg că orice mesaj se poate transmite oricui. Având prilejul să înțeleg acest lucru, m-am eliberat față de publicul format din mulți copii și cred că lecția pe care am învățat-o eu de la ei este că imaginația te face fericit, că atunci când visezi frumos devii mai bun.

Interviu realizat de Andrada Popa

Foto: Arhiva personală

 

 

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign