Bucurestii Vechi si Noi

INTERVIU | Ionuţ Grama: ,,Sunetul Muzicii” este metafora libertăţii.

23 mai 2018 Bucurestii Vechi Si Noi Semnalari Culturale

Ionuţ Grama este actor în multe teatre din Bucureşti, dar la începutul lunii iunie îl puteţi vedea în montarea lui Răzvan Mazilu – ,,Sunetul Muzicii”, unde interpretează rolul căpitanului Von Trapp.

Cum ai pășit spre meseria de actor?

S-au schimbat multe pe parcursul caierei mele, de mic eram îndreptat spre latura umanistă, spre artă, ca fiecare copil – desenam, dansam, cântam, dar nimic la un nivel înalt, nu făceam cursuri speciale, totul a fost la nivel de hobby. Până la un punct am avut un drum obişnuit, am fost la liceu de mate-fizică, apoi am terminat Relaţii Internaţionale la ASE. Când eram student în anul II am simţit că nu mă regăsesc absolut deloc acolo şi  am vrut să încerc să fac actorie,  mi s-a părut că înglobează mai multe lucuri care îmi plăceau. Am intrat la actorie la UNATC, cu toate că în anul I nu prea ştiam cu ce se mănâncă, nu aveam niciun fel de pregătire şi mi-a fost destul de greu la început.

Care a fost cea mai mare provocare a ta în meserie?

Nu cred că a fost o provocare care să le depăşească pe celelalte, în ultimii ani am încercat să ies mereu din zona mea de confort şi să fac roluri care sunt cât mai diferite de mine sau roluri pe care nu le-am mai încercat până atunci. Sunt o persoană foarte emotivă şi automat încerc să îmi găsesc lucruri care să mă pună la încercare. Acum, în momentul ăsta, pot să spun că ,,Sunetul Muzicii” este o provocare, am mari emoţii, este prima dată când cânt live pe o scenă într-un spectacol. Eu cânt de ani de zile în dublaje de desene animate, în studio, dar este total diferit. Încerc să fac lucruri care nu îmi sunt confortabile.

Ai mai jucat în faţa unui public format din copii?

Am mai jucat în faţa unui public restrâns format din copii, la teatrul UNTEATRU, dar nu era la sală mare, totul era mult mai intim, spectacolul era relativ scurt – 45-50 de minute. ,,Sunetul Muzicii” durează 2h şi 30 de minute, cu un subiect care evoluează pe parcursul spectacolului și atinge teme destul de delicate. Sunt curios cum o să fie publicul la OCC, eu sunt un actor obișnuit cu publicul disciplinat, care vrea linişte în sală. Abia aştept să văd reacţiile copiilor şi să văd cum ne adaptăm noi.

Cum crezi că vor primi copiii mesajul spectacolului?

În primul rând, ne-am dorit să ne facem propriul spectacol şi să nu ţinem cont de filmul pe care îl ştie toată lumea. Spectacolul are o identitate proprie, este complet diferit. Copiii vor veni cu nişte aşteptări, mai ales cei care ştiu filmul şi sper să îi surprindem şi să uite că l-au văzut. Sincer, chiar acum câteva zile mă gândeam la mesajul spectacolului, dincolo de faptul că se cântă frumos, mai ales în prima parte unde toţi vor fi acaparaţi auditiv şi vizual. În spectacol se  vorbește despre barierele pe care ni le punem şi cum ne găsim sau ne regăsim libertatea pierdută. Sunt personaje puternice, spre exemplu Maria –  o măicuţă în devenire, care este o inadaptată la mănăstire şi care e trimisă să fie guvernantă, dar este inadaptată şi acolo. Ea este un spirit liber şi nu se supune regulilor, întâlneşte peste tot personaje care sunt îngrădite de reguli pe care şi le-au impus, cum ar fi căpitanul sau măicuţele. Maria îşi face loc în viețile lor şi le demontează aceste bariere, până când, la jumătatea spectacolului, ajungem să vedem că şi ea are propriile sale limite atunci când se îndrăgostește. Este foarte interesant să vedem acest personaj – simbol al libertăţii şi al purităţii, care readuce muzica în sufletele celor cu care interacţioneză, care ajunge la rândul său să se cenzureze și să se refugieze în zona proprie de confort. În cele din urmă, când personajele se reunesc ca familie, descoperim un alt tip de cenzură, cea din exterior – cea militară, care le pune în pericol libertatea proaspăt dobândită. ,,Sunetul Muzicii” este o metaforă a libertăţii.

Mi-ai făcut o scurtă analiză a Mariei, dar personajul tău cum îl descrii?

E un căpitan de marină cu o carieră de succes, care are şapte copii, care până de curând a avut o soţie, care până la moartea acesteia știa să se bucure de viaţă. În clipa în care soţia sa moare, acest om se închide în sine şi singurul mod de a interacţiona cu cei şapte copii, cu care nu găseşte o cale de comunicare, este prin reguli milităreşti. Asta era zona lui de confort. Astfel, ajunge să îşi pună copiii să meargă în marş prin casă, îi cheamă folosind un fluier şi aşa mai departe, lucrurile sunt duse uşor în extrem, dar apare Maria care îi dă viața peste cap, ea nu se supune normelor, dar nu pentru că este o rebelă, ci pentru că este vie, este bucuroasă. Treptat îl face să îşi amintească faptul că el nu este un om închis şi că se poate bucura de viaţă alături de copii şi că îi place tot ceea ce înseamnă muzică.

Care este procesul tău de a construi un rol?

Este diferit de la personaj la personaj. Pot să o iau pornind de la mine şi uşor-uşor să îi pun diverse straturi, e posibil să o iau invers, de la o formă – cum îl văd mişcându-se, unde îi simt centrul de greutate în corp. De exemplu, în ,,Sunetul Muzicii” fiind vorba de un căpitan mi-am pus problema felului în care stă pe scenă, a posturii, a felului în care merge şi vorbeşte. Este un om foarte riguros, care treptat îşi descoperă sensibilitatea.

Mi-ai spus că nu ai mai văzut niciun spectacol din repertoriul Operei Comice pentru Copii şi că nu ai mai jucat niciodată aici, dar cum ai ajuns la casting?

Pur şi simplu a fost o întâmplare să văd pe internet anunţul castingului, tind să cred că a fost o succesiune de întâmplări fericite. La început eram sceptic în legătură cu înscrierea, mă gândeam că nu arăt a om care are şapte copii acasă şi o carieră militară, după m-am gândit că se cântă live… . În timp ce îmi puneam întrebările astea, o prietenă mi-a spus că trebuie neapărat să mă duc și am ajuns aici.

Ţi-ar plăcea să rămâi în colectivul Operei Comice pentru Copii?

Mi-ar plăcea să revin în acest colectiv. Nu am fost angajat niciodată şi nici nu am aparţinut unui singur loc până acum, am spectacole în multe teatre din Bucureşti. La OCC am descoperit mulţi oameni pe care îi ştiam deja, am prieteni care joacă aici. Cum să nu? Mi-ar plăcea să revin aici.

Ai avut parte de momente fără ecou în care nu ai obţinut recunoaştere?

Am parte frecvent de asta, dar depinde foarte mult de felul în care le interpretezi. De multe ori toate lucurile astea sunt din capul nostru şi noi ne punem singuri aceste piedici. În clipa în care lucrezi cu tine însuşi şi te expui în faţa unor oameni, automat ai tot timpul dubii, eşti extrem de vulnerabil.

Cum defineşti condiţia artistului în România acestui moment?

Ce întrebare grea sau mai bine zis cu greutate! Condiţia artistului este una dificilă, dar noi – actorii dăm vina pe context şi pe faptul că nu avem parte de facilităţi şi că legile/taxele ne încurcă. Pe de altă parte, noi suntem extrem de dezbinaţi şi nu suntem capabili să formăm un sindicat. Există disfuncţii şi dinafară şi din interior.

 Interviu realizat de Andrada Popa

Foto arhivă personală

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign