Bucurestii Vechi si Noi

Convulsia unei sete nepotolite

05 iunie 2018 Bucurestii Vechi Si Noi Semnalari Culturale

Trei în unu: mi-era sete, plângeam de ciudă și ploua! O ploaie care a deschis cerul deasupra Operei Comice pentru Copii, cu numai un sfert de oră înainte de Gala desenelor animate, spectacolul care a încheiat exploziva săptămână de FOC (Festivalul Operei Copiilor).

Am intrat în curte, blestemând în gând natura și ghinionul care au răpus toată strădania artiștilor ce urmau să urce pe scenă. Mă gândeam că s-a ales praful de tot show-ul, deși ploaia avusese grijă să-l șteargă bine, așezând băltoace pe scaunele din public și ajutând la deschiderea a zeci de umbrele albe, mesaje de solie care s-o înduplece să plece, dar… nici vorbă! Ținea morțiș să vadă spectacolul!…

Orchestra Camerală Regală, dirijată de Andrei Tudor începe competiția cu ploaia. Ecranul imens din fundal proiectează imagini din desenele animate ale copilăriei noastre, a părinților care stăm acum în ploaie, de mână cu cei mici, pentru care o banală ploaie de vară nu înseamnă nimic. Așa că ies ușor de sub umbrele și devin parte din spectacol, o extensie a scenei până în primele rânduri… Dansează ca niște veritabile pisici aristocrate sau ca Mica Sirenă, învârt umbrele a la Marry Poppins, se fugăresc ca-n Tom și Jerry și se mai lasă și prinși de muzica de pe scenă. Pentru ei, ploaia face parte din joc, ca și imaginația.

Mă uit stupefiată la copiii uzi până la piele și întorc privirea spre părinți. Părinți?? Nu, nu mai sunt în public! E doar o mare de copii, mai mici sau mai maturi care fredonează fascinați genericele din desenele copilăriei, dansează și își hrănesc dorul de vârsta inocenței… Umbrelele nu mai au utilitate practică, sunt piese de recuzită, fac parte din spectacol….

O inflație de comunicare între Paula Seling, invitatul special al serii, ceilalți artiști și spectatori plouați în care cresc trăiri udate cu mari emoții.

Cine, cui îi mai pasă că plouă? Bine, ok, nici mie, deși plâng în continuare… de emoție, de dor de copilul din mine care a erupt, după o zi de maximă maturitate! Acum nu mai am de ce să fiu supărată pe ploaie!

Mă trezesc, la final, lângă Maestrul Cristian Mihăilescu, regizorul acestei nebunii superbe și încerc să îngaim printre lacrimi niște felicitări, dar el mă oprește brusc și mă întreabă cu un zâmbet ștrengar: „Cine te-a supărat de plângi?”

Chiar așa, vă spun acum! Am deseori probleme cu adaptarea la prezent și cu tocirea inspirației, iar terapia pe care o fac la Opera Comică e cea mai curată vindecare. Înțeleg că importantă e de fiecare dată cea mai recentă stare. Nu prima, nu cea de succes, ci ultima… cea mai recentă!

Plâng și acum când scriu, retrăind ultima stare, cea din Gala extraordinară care a închis un Festival, dar a redeschis o sete convulsivă și nepotolită.

Vă mulțumesc Maestre că m-ați ajutat să evadez, mulțumesc artiștilor de pe scenă și… mulțumesc și ploii care s-a oprit aproape de finalul spectacolului, provocându-i pe cei din public să ceară repetarea show-ului, chiar atunci.

Nu există terapie mai eficientă ca aici, la Opera Comică pentru Copii. Și asta pentru că mai există ceva! E suficient să-ți lași ochii să cadă pe zâmbetul atât de curat și plin de bunătate al directorului, minunea de soprană, Felicia Filip,care te întâmpină deseori la intrare, ca să înțelegi că aici ți-e locul, că aici nimic rău nu te poate atinge.

Nici măcar o ploaie rebelă!

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2018 . Designed by: Livedesign