Bucurestii Vechi si Noi

Generația post-doctorală de viitori shaormari

27 iunie 2018 Dumitru Alexandru Filimon Bucurestii noi

Ar trebui să scriu un text cuminte care să se regăsească în paginile unei reviste sau publicații respectabile din domeniul culturii, un text atemporal, plat și plin de prețiozități de limbaj pentru a-mi proba erudiția și vocabularul vast extins până la explozie de jugulară de neologisme. Ar trebui să ofer o notă impersonală prin care să nu lezez persoane sau instituții de care m-aș putea folosi în viitor pentru a avansa profesional.

Scrisul a ajuns doar un instrument excesiv raționalizat. Nu putem exclude noțiunea de interes în domeniul foarte nuanțat al scriiturilor moderne ce stau sub pixul unor intelectuali privați.  

Practic avem articole de PR ce se ascund sub tutela de editorial și faptul că nu mai există critică, în sensul larg al cuvântului, în afară de câtiva nebuni outsideri ai establismentului politic, cultural etc., nu pare să îngrijoreze pe nimeni. Mulți polemizează pe marginea ideei  ”intelectualul public din România”. Mereu am considerat goală de conținut această noțiune. Putem identifica rapid câteva nume din diverse perioade, Mihai Eminescu, Panait Istrati, I.D.Sârbu, Mihail Fărcășanu, Ion Rațiu, dar singularitatea lor ne întoarce către excepție, nu către regulă. Riscăm și un anacronism fin, dar nu acesta este scopul. Suntem martorii unei absențe culturale a intelectualului român. Acesta nu s-a născut încă pe teritoriul României, chiar dacă unii și alții vorbesc despre el cu patos flaușat.

 Mafia din cultură minte mai mult

Cine să-și asume să cântăreacă eșecul nostru colectiv când sunt atâtea resurse de acaparat ca intelectual în România. Nu pot uita vorba lui Carol al II-lea care spunea că ” nu are fundul destul de mare să îl pupe toți care ar vrea să o facă”. Intelectualii sunt primii care știu mai multe metode de a duce la capăt operațiunea fără probleme. Ce să mai invocăm ideea de elite, de viziune de stat, de cultură română? Totul este o junglă colorată, butaforică ce pregătește din timp orice individ să creadă că dacă are buze de catifea va putea să facă aproape orice dacă va găsi icoana pe care să o sărute.

Descrierea a fost mai largă, dar necesară demersului. De ce am ales un astfel de titlu? Evident că e la mijloc o poveste reală pe care am ținut să o scriu și să o îmbrac într-o formă cât mai aproape de ce înțelegem noi ca fiind adevăr. Și despre adevăr voiam să vă vorbesc. Există în mediul universitar românesc mai multe adevăruri despre care nu se vorbește din motive de interes imediat. Nimeni nu vrea să devină un paria sau să joace rolul pierdant al intelectualului public asumat. Toți vor să câstige sau să înhațe ceva. Pleașca este și ea binevenită. Vorbim de cultură cu toate că pare că vorbim despre Ministerul Transporturilor. N-aș da oricum pasiunea unei șofer pentru mașini la schimb pentru pasiunea profesorului universitar român pentru cărți, studenți și cunoaștere.

La noi, mediul universitar oricum acaparat și captiv unor grupuri de interes este o fugă din realitate, o fugă calculată pe care am putea să o corelăm cu o stimă de sine scăzută, dacă aplecăm urechea spre ultimele studii de psihologie. Universitarul român este de regulă un marginal narcisist, pasionat de sinecuri și mai ales de călătorii în străinătate la hoteluri de cel puțin trei stele. Acesta este adevărul meu subiectiv pe care doresc să-l expun cât mai tranșant. Poate sunt tineri ce nu vor cădea în capcana de a crede în minciunile unor astfel de animale mărginașe în junglă. Ce este mai tragic decât acest necrolog succint este gândul că acest articol în timp ce este scris de mine mă fac să mă gândesc că nu va putea fi publicat în diverse publicații de cultură deoarece deranjează. Mă gândesc la cenzură în timp ce scriu și asta se întâmplă în 2018. Nu este o victimizare, ci doar un necrolog al unui proces mental personal. Trecem peste!

Unii respiră când se îneacă în ipocrizie

Există universitari români ce mi-au cenzurat articolele pentru că deranjam, spuneam prostii, nu-mi asumam rolul de moluscă flască care să spună chestiuni atemporale. Nu rezonam ce-i drept deloc cu fasoanele intelighenției române. Fascinant era că acest individ cunoscut segmentului educat român scrisese un articol despre libertatea de exprimare în urmă cu două zile.

M-am întâlnit recent cu o fostă colegă ce a reușit, chipurile, să intre pe un post de bugetar semidecent pentru pregătirea ei. Ea are în prezent doctoratul terminat în științe politice și-mi mărturisea că doctoratul a fost cea mai mare greșeală din viața ei. Bineînțeles, galant am oferit câteva argumente obiective pentru a susține că nu este o greșeală în totalitate. N-am avut succes! Apoi a început să vorbească de vechii noștri colegi sau apropiați, care regretă în cor doctoratul și mai ales profesorii cu care au realizat această cercetare măreață. Mulți dintre acești profesori îl criticau pe Ponta cu episodul cu plagiatul, dar nu-și dădeau osteneala să vadă ce progrese academice au mai făcut doctoranzii lor. Unul dintre ei îmi povestea că a plagiat de zor vreo 10 pagini și respectivul universitar(cu pretenții în spațiul public românesc de intelectual public), nici măcar nu s-a sinchisit să-i spună dacă e bună lucrarea, darămite să mai și vadă plagiatul respectivului. Poate era ocupat cu Ponta. Nu-i acesta civismul cel mai de preț?

Ipocrizia este la un loc de cinste. Avea dreptate Traian Băsescu când spunea că nu are ce să facă cu intelectualii. Pentru el aceștia erau inutili ca influență electorală și reală în societate. Plus că aveau o coloană vertebrală foarte flexibilă.

Să vă spun povestea unui profesor universitar. O redau într-un dialog scurt:

Mi-aș fi dorit să amuțească

Peste maxim o lună urma să văd o campanie la facultatea respectivului de bla bla bla istorie-filosofie, gen Științe Politice, care spunea că  ar fi mai bine să faci această facultate pentru a evita să ajungi un șhaormar. Cu toate că există o discriminare clară vis a vis de această profesie în acest îndemn, shaormarii chiar fac bani în România, spre deosebire de un expert în bla bla bla istorie, filosofie care nu știe cum să se șteargă la bot fără Aristotel.

Departe de mine gândul să vulgarizez ceva din această poveste. Doar că îmi stă în gât of-ul multora din generația mea care au crezut minciuna că un doctorat îi aduce mai aproape de lumea intelectuală în ansamblul ei. Adevărul este că te alienează de mafia din facultăți și te îndepărtează de o carieră de shaormar, un individ care nici nu moare de foame, dar în unele luni câstigă chiar mai bine decât un profesor universitar. El, săracuțul de el, nu mai are nici un nod în gât. El nu mai are de cărat ipocrizia pe care universitarul o poartă cu el zilnic. Fug la o shaorma, poate dau de Aristotel pe acolo.

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign