Bucurestii Vechi si Noi

Despre (dez)umanizare în “(D)efectul Placebo”, Creaţie colectivă

23 februarie 2019 Georgiana Păun A-mestecate, Semnalari Culturale

Secolul XXI; secolul vitezei; se discută cu mult entuziasm despre cum evoluează tehnologia; avem roboți care să facă treaba pentru noi; se automatizează procese; roboții vorbesc și disimulează înspăimântător de bine sentimente; scriem cod; încercăm din răsputeri să corespundem unor tipare fizice, fără a mai ține seama dacă sunt în concordanță cu nevoile noastre reale; ne incită noutatea, oricât de superficială ar fi; ne plictisim repede; trăim cu traume nepovestite, care ajung să sape șanțuri adânci în noi; ne credem nedemni de iubire, incapabili de a o trăi realmente; suntem tot mai tăcuți unii cu alții și din ce în ce mai multă larmă interioară ne îmbătrânește prematur.

Despre toate acestea este (D)efectul Placebo. Despre alienare, însingurare și iluzia împlinirii într-un spațiu artificial. E drept că subiectul este arhi-abordat în teatru și nu numai, dar această producție 9G (Noua Generație) sparge orice tipar. Nu, nu e deloc o piesă obișnuită.

Așa cum însăși echipa de creație o spune, ne aflăm în fața a “trei povești, trei relatări și o întâlnire ca o ședință terapeutică, unde singurul psiholog este teatrul”. Textul, conceptul în sine, nu este preluat dintr-o carte sau un film, ci este o creație colectivă a unor artiști care fac parte din noua generație a actorilor români. O generație care pare să fi mai jucat și în alte vieți teatru, căci nu se vede nici urmă de stângăcie în jocul lor.

Piesa relatează povești de viață destul de comune nouă: tânărul dependent de jocuri video, anxios social, care își construiește o lume paralelă la care are acces cu ajutorul realității virtuale.  O pereche de ochelari conectați la tehnologie îi oferă lui Virtual Boy iubita, casa, animalul de companie mult-visate. În lumea lui, este fericit, respectat, apreciat, împlinit.

Prietenul lui, David, cară povara morții fratelui său, pe care nu a reușit să îl salveze de la înec. Personaj de o sensibilitate extremă, el încearcă să își smulgă prietenul din ghearele imaginarului nesănătos în care s-a afundat pe nesimțite.

Mara și Bogdan, un cuplu căsătorit, încheie orice discuție printr-o ceartă. Mara glisează de la soția isterică înspre feminista independentă, către stâlpul soțului ei, dar și către personajul al doilea pe care îl interpretează în piesă, respectiv femeia de serviciu care ia, la rândul ei, contact cu virtualul. Momentul în care actrița cântă este sublim. Are o voce caldă, splendidă. Te întrebi ce mai poate face un om pe o scenă, de vreme ce este un comedian de calitate, o interpretă de dramă care emoționează, dar și o cântăreață excelentă.

Bogdan o înșeală pe Mara cu o păpușă gonflabilă, simbol al aplecării generale către aparențe mai presus de valori. Are un moment fabulos de dans contemporan cu acea păpușă înspre finalul piesei, care te lasă cu gândul la cât de perisabili suntem în viețile celorlalți, la cât de ușor putem fi înlocuiți cu ceva nenatural, dar autohton. Cuplul Mara și Bogdan este nemaipomenit de haios. Cei doi actori se întrepătrund atât de bine, încât ai sentimentul că povestea lor este reală.

Bi_Anca are dublă personalitate. Este fie blândă, umană, dulce, fie o fiară dezlănțuită. Și asta într-o fracțiune de secundă. Are o mimică și o gestică fascinante, care o ajută să-şi contureze ego-ul. Sau mai bine zis ego-urile.

Pe tot parcursul piesei, personajele cântă, dansează, însoțite de lumini ce creează un joc de la obscur la clar, în funcție de scenă. Iar decorul format din cinci scaune este mai mult decât relevant pentru subiectul piesei: scaunele sunt albe complet, fiecare luând forme de fragmente umane contorsionate, un alt simbol al trăirilor lăuntrice ale personajelor, al deformării vieții tuturor celor afectați de tehnologie.

 

Pentru mai multe detalii aici.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign