Bucurestii Vechi si Noi

Culorile comediei în spectacolul „Figaro, Figaro, Figaro” la Opera Comică pentru Copii

17 aprilie 2019 Bucurestii Vechi Si Noi Semnalari Culturale

Una dintre principalele misiuni ale Operei Comice pentru Copii este inițierea publicului tânăr și foarte tânăr în lumea muzicii culte și în cea a dansului profesionist. Pentru ca acest tip de public să aprecieze genuri vetuste precum opera, opereta, baletul etc. el trebuie să ajungă la marile creații din domeniu, astfel încât, în timp, să le poată încadra în propriul sistem de valori. Se pare că acest proces de a face cunoștință publicului cu mari creații ale teatrului muzical este asumat în mare parte la Opera Comică pentru Copii de către regizorul Cristian Mihăilescu, care a prezentat în premieră în luna aprilie o adaptare după opera „Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini: spectacolul „Figaro, Figaro, Figaro”.

A face dintr-o operă ca „Bărbierul din Sevilla” o experiență atractivă pentru copii este o sarcină dificilă, dar maestrul Cristian Mihăilescu nu este străin de astfel de demersuri. La Opera Comică pentru Copii el a transformat pe placul micilor spectatori capodopere mozartiene precum „Răpirea din serai” și „Flautul fermecat”, opera „Don Pasquale” de Gaetano Donizetti, operetele „O noapte la Veneția” de Johann  Strauss-fiul și „Mam’zelle Nitouche” de Florimond Ronger Hervé (cu titlul „Hapciu în Re major”) sau „Crai nou” de Ciprian Porumbescu, prezentat ca „Joc și rock”. Este un proces de creație diferit față de abordarea regizorală a unui spectacol pentru maturi și cuprinde o serie de culori, de nuanțe și „tușe”, cum le numește chiar regizorul, care ajută la „absorbția” lucrării muzicale și a acțiunii scenice de către spectator.

În „Figaro, Figaro, Figaro” regizorul Cristian Mihăilescu ne face cunoștință cu opera „Bărbierul din Sevilla”,  una dintre „comediile declarate”. Ea face parte din repertoriul operei buffa italiene, specifică secolului al XVIII-lea și începutului de secol XIX, cu subiecte preluate adesea din teatrul italian de improvizație numit commedia dell’arte. Însuși autorul francez al piesei care a inspirat opera, Beaumarchais, împrumută personaje, măști din acest gen de teatru, iar prin Rossini ele par că se întorc în patria de origine. În spectacolul „Figaro, Figaro, Figaro” regizorul a ales să completeze corul bărbătesc cu un cor de femei, toți coriștii fiind în acest context membrii unei trupe de teatru ambulante care se implică în acțiunea operei. Nu numai prezența acestor actori face legătura spectacolului cu commedia dell’arte. Regizorul Cristian Mihăilescu împrumută din arsenalul comic al genului: exagerarea trăsăturilor de caracter ale personajelor, divizarea personajelor în bătrâni (vecchi) și tineri sau îndrăgostiți (innamorati), exagerarea până la absurd a anumitor gesturi (poziția de statuie a lui Don Bartolo de la finalul actului I), a unor mișcări, strănuturile servitorului Ambrogio, fiecare personaj e condus de către un singur scop, adesea ilar.

Creatorul spectacolului „Figaro, Figaro, Figaro” nu se rezumă însă la exploatarea formelor commediei dell’arte, el își dorește în egală măsură apropierea personajelor de vremurile noastre, ajutat în acest sens și de către creatoarea costumelor, Bogdana Pascal. Astfel, Rosina nu este numai mironosița, prefăcuta din piesa lui Beaumarchais sau opera lui Rossini, ci o adolescentă din ziua de azi, care-și dorește independență, care vrea să facă totul după capul ei. Contele este un hipster în toată regula, superficial în tot ce ține de viață, dar sincer în dragostea lui pentru Rosina. Comicul personajului provine și din stilul său vestimentar, o amestecătură originală, iar aparițiile sale se doresc a fi mereu de efect. Figaro este în această producție mai mult decât „il factotum della città”. El nu e doar bărbierul meșter în intrigi de dragoste pe care-l cunoaștem de la Rossini sau principala sursă de informație și bârfă mondenă, el este hair stylist-ul de azi, aflat în serviciu pentru lumea bună. Patru personaje completează această bufonerie à la commedia dell’arte: Il Dottore ori doi, adică Don Bartolo și Don Basilio, o Colombină „mai coaptă” – Berta și un Zanni somnoros – servitorul Ambrogio. Cei doi Doni, Bartolo și Basilio, își extrag desigur personalitatea și din comedia de moravuri, putând reprezenta reproduceri ale Avarului lui Molière, dar îi întâlnim oricând și astăzi: Don Bartolo – bătrânul care nu-și mai recunoaște vârsta, crezând că poate obține dragoste din partea unei femei mult mai tinere, Don Basilio – intelectualul mediocru care pretinde să fie considerat maestru când de fapt este doar un prefăcut profesor de muzică. Servitorii, Berta și Ambrogio sunt, dacă putem să spunem așa, singurele personaje cinstite din spectacol. Berta e îndrăgostită de Don Bartolo și își exprimă această dragoste de câte ori e nevoie, chiar și când nu e nevoie, iar Ambrogio, indiferent la acțiune, este eternul somnoros și nepăsător al vieții, singura făptură cu liniște interioară din casă.

Până acum, în spectacolul „Figaro, Figaro, Figaro” am identificat două culori comice. Prima este culoarea să-i spunem locală dată de prezentarea unor personaje dintr-o operă italiană cu mijloace ale teatrului italian commedia dell’arte, ceea ce dă un aspect de improvizație întregului spectacol, deși nimic nu este cu adevărat improvizat în el. A doua culoare vine din personalitatea fiecărui personaj, completată de câte o trăsătură dominantă amuzantă, care este accentuată de către interpret și îl aduce mai aproape fie de zilele noastre, fie de un caracter general uman de esență comică.

O altă culoare a comediei folosită de regizorul Cristian Mihăilescu în „Figaro, Figaro, Figaro” este aplicarea efectului de surpriză prin reacțiile personajelor la situații date. Spre exemplu, un astfel de comic este ilustrat în scena în care Sergentul, asaltat de toate personajele, de strigătele lor și de cearta din jurul său începe să plângă. De un comic al absurdului este și urcatul pe scaun al lui Don Bartolo ca să-și etaleze victoria asupra „soldatului” intrat în casă, scaun pe care Bartolo, în poziție de… monument intră în stare de șoc la vederea faptului că soldatul, Contele Almaviva deghizat, nu e arestat de către gardă.

Nu în ultimul rând, spectacolul aplică și un comic „de observație”. Anumite gesturi sau fapte din viața de zi cu zi sunt îngroșate pentru a fi ridiculizate: sosirea Contelui la Sevilla apare în toate ziarele de largă circulație din Spania; pistolul cu care Almaviva îl amenință pe Don Basilio este de jucărie, ca și toate celelalte arme folosite în spectacol; pentru a avea prilejul să-și plângă soarta, Rosina leșină și multe asemenea mici poante care completează efectele comice ale producției. În „Figaro, Figaro, Figaro” găsim și mult comic de limbaj, în plus față de cel al libretistului Cesare Sterbini. Astfel, replica lui Figaro în care îi spune Contelui că are acces în casa Doctorului Bartolo a devenit: „Sunteți chiar norocos! Aici eu fac totul: sunt bărbier, hair stylist, veterinar, contabil, grădinar, bodyguard, vizitiu, pardon… șofer, samurai, administrator….”

Comic de situație, de caracter, comic absurd, caracteristic unei comedii trăsnite, comic de limbaj, iată culorile tari ale comediei „Figaro, Figaro, Figaro”. Ele se combină și produc nuanțele create de către regizorul Cristian Mihăilescu într-un spectacol antrenant, plin de viață. Cu atâtea fațete comice, este imposibil ca niciuna dintre glumele, gag-urile sau expresiile de umor din acest spectacol să nu ajungă la publicul tânăr și foarte tânăr din sală. Că acest lucru e adevărat este un fapt demonstrat deja la reprezentațiile de până acum (premiera: 13 aprilie a.c.) de către râsetele spectatorilor. Prin comedie de calitate, prin mijloacele clasice și decente ale acestui gen se poate pătrunde în lumea marilor valori ale culturii universale și poate de aceea există Opera Comică pentru Copii.

Cronică scrisă de Iulia Toea – Mureșan

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign