Bucurestii Vechi si Noi

Descoperire inedită: O casă din Focșani contemporană cu Hanul lui Manuc

26 noiembrie 2019 Andrei Slavuteanul Istorie, Semnalari Culturale

Pare neverosimil, dar și după atâta timp se mai poate descoperi patrimoniu vechi de acum două secole. O casă cu un profil istoric cum mai rar găsești stătea uitată și nereperată de autoritățile mereu dezinteresate de obiectul muncii lor. Doi pasionați de istoria locului și de istoriile unei generații de excepție din Focșani, cea care ne-a proiectat prima modernizare occidentală, cea unionistă de la 1859, ne-au oferit această poveste, într-un moment în care avem atâta nevoie de ele…

O casă boierească ce a aparținut unui important demnitar local, fost staroste al Focșaniului, conducător al primelor școli publice și fondator al primei Judecătorii a orașului, un nume sinonim cu prima modernizare instituțională a Focșaniului, “având plăcerile sufletului a sluji patriei ”, a supraviețuit peste 200 de ani pentru a-și spune povestea focșănenilor de azi.

Silvia Vrînceanu și Dan Nichita, autorii lucrării de cercetare „Elita Unionistă din Focșanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu.”, ce va apărea la începutul anului 2020, au documentat arhivistic și în teren, în premieră, istoricul casei Stamatin, imobil ridicat la începutul anilor 1800, necunoscut și nici bănuit că ar exista până la această dată. Este, practic, modelul de casă boierească tradițională din sudul Moldovei, neafectat de curentele europene din arhitectură atât de în vogă câteva decenii mai târziu. Casa vine dintr-o epocă în care orașul nu avea clădiri cu destinație publică, primăria, judecătoria sau școala funcționând în casele boierilor care dețineau ranguri publice. O parte din rodul acestei cercetări istorice a fost prezentat în cadrul proiectului #PovestimFocșaniul, derulat de Asociația „Eu, tu și ei” Focșani. Peste 30 de persoane au participat sâmbătă, 23 noiembrie 2019, la un tur prin „Mahalaua boierească”, așa cum se numea odinioară zona aflată la granița dintre Focșanii Moldovei și cei ai Valahiei, și au avut privilegiul de a afla informații despre marii boieri unioniști și de a vizita această locuință reprezentantivă pentru arhitectura elitei secolului XIX. Pierdută în ignoranță și uitare, trecută printr-un faliment răsunător în epocă și ajunsă chiar în proprietatea unui cneaz a cărui nepoată a fost o apropiată intimă a lui Adolf Hitler, casa este, iată, repusă pe harta culturală a Focșaniului grație unui proiect cultural independent. Vă prezentăm astăzi una dintre cele peste 30 de povești care vor apărea în cartea elitei unioniste din Focșanii Unirii. Este o pagină de istorie pe care o vom dărui orașului de Ziua Unirii.

Cum am intrat pe firul istoriei…

Publiciștii Silvia Vrînceanu și Dan Nichita, autorii lucrării de cercetare „Elita Unionistă din Focșanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu.”, ce va apărea la începutul anului 2020, au documentat arhivistic și în teren, în premieră, istoricul casei Stamatin, imobil ridicat la începutul anilor 1800, necunoscut autorităților și nici bănuit că ar exista până la această dată.

Două referințe vagi în scrierile lui Dimitrie Caian și Aurel V. Sava, care pomeneau câte ceva despre locația casei boierului Săndulache Stamatin, au fost punctul de pornire al cercetării noastre.  Un studiu atent al documentelor de arhivă, coroborat cu o mică mențiune a Hortensiei Papadat Bengescu, care a locuit aici la începutul secolului trecut, ne-au condus spre această bătrână casă . Am bătut la poartă, iar dl Popa Eugen, proprietarul vechi al jumătății bine întreținute a casei, ne-a invitat să o vizităm. Actualii proprietari spun că locuința a fost ridicată pe la 1810-1811, pe vremea când mai erau încă robi, și că în ea a stat un prinț, dar cine, când și în ce context nu au avut vreodată vreo informație. “Pe lângă ea trecea gârla uscată a Milcovului, astfel că terenul era impropriu construcțiilor mai mari și asta a fost șansa ei de a scăpa în a fi prinsă în vreun plan de sistematizare al comuniștilor. O anumită anonimizare a proprietarilor ei, lipsa unui background istoric au făcut să nu atragă în nici un fel “atenția” autorităților. Altfel și aici am fi avut acum trântite niște blocuri tip cazarmă comunistă” a adăugat el. Poate și faptul că zona Bahnele a devenit cu timpul ușor periferică a contat în această ecuație.

Cine a fost boierul Stamatin?

Casa Stamatin se învecina cu curtea fraților Dăscălescu și era foarte aproape de biserica Stamatinești. Masivă, solidă, tăiată în linii drepte, simplă ca design, fără detalii de stil ori podoabe arhitecturale, casa este albă și acoperită cu tablă, cum era specificul pe-aci. Este construită din cărămidă și piatră de râu, cu curte și beci mare, la oarece depărtare de drum. Săndulache Stamatin (1783-1837), așa cu ni-l indică și Dimitrie Caian în monografia dedicată Focșaniului, este cel care a construit-o în “Mahalaua Boierească”, după cum era cunoscut numele zonei. Cu siguranță el este acel Stamatin din Focșanii Moldovei care era membru al partidei boierilor liberali, al “novatorilor și cărvunarilor” ce doreau adoptarea primului proiect de constituție din istoria țării, menit să limiteze puterea marilor boieri și să statueze pe baze și principii moderne noua realitate instituțională de după Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821. În 1823 și 1829-1830 a fost starostele Focșaniului, considerată a treia funcție administrativă ca importanță în statul moldovean. După intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, când trebuia și la noi să se înființeze primele instituții publice de sine stătătoare, boierul Stamatin a fost însărcinat cu conducerea atât a Judecătoriei (1 ianuarie 1832- 13 aprilie 1833), cât și a școlilor ținutului Putna (înlocuit în 1835 de Iordache Pruncu). Era un pionier al vremurilor noi “având plăcerile sufletului a sluji patriei mele”.

Servind drept exemplu personal într-o perioadă în care focșănenii nu prea voiau să își dea copiii la școală, prejudecățile fiind mari, Costin și Ștefanache au făcut parte din cei șase absolvenți promoția 1834 ai școlii publice începătoare din Focșani. În 12 noiembrie 1832, în calitate de locțiitor al starostelui, în casa sa se întrunește toată floarea cea vestită a marilor boieri putneni ca să voteze pe unul de-al lor să reprezinte ținutul în Obișnuita Adunare Obștească de la Iași, prima formă de organ legislativ a Moldovei. Autoritar, bun organizator, atent și la nevoile celor sărmani, nu a mai apucat să vadă cum prind viață străduințele sale. Este înmormântat lângă altarul capelei familiei de pe strada Moldova, iar pe crucea mormântală de piatră din spatele acesteia se poate citi un gând pentru posteritate al boierului: “Trecătorule privește, că aci odihnește țărâna unui muritor, carile a fost în lume trăitor ca și tine, iar acum nesimțitor, Săndulachi Stamatin biv vel [n.ns. fost mare] Spătar, după cum în viață m-am chemat, acum țărână și pământ s-a prefăcut în mormântul acesta.”

Un „suvenir” uitat

Deși obiceiul era ca mezinului să-i rămână casa familiei, Ștefanache, băiatul mai mare, este cel care o moștenește. După un stagiu de locțiitor de ispravnic de Putna, numit în 1842, Revoluția de la 1848 îl prinde ca deputat în Obișnuita Adunare Obștească a Moldovei. Este o lungă perioadă ocârmuitorul de facto al ținutului Putna cu un mandat de conducere suprapus cu întreaga perioadă de domnie a principelui Grigore Al. Ghica. La mijlocul lui 1851 face posibil ca trupa de actori a lui Matei Millo să dea 15 reprezentații la Focșani într-o “magazie de sare” cu “acompaniamentul instrumentelor unor boieri delitanți” în fața unui public entuziast ce nu a stat pe gânduri să plătească “un ermilic și mulți ar fi dat un galben de ar fi găsit loc”. În plan educațional se afirmă ca inițiatorul înființării în 1855 a primei școli publice elementare în Odobești. Își întemeiază o familie cu Elena Veisa, fata marelui boier Iacovache Veisa, sora lui Teodor Veisa, profesor universitar de Drept la Universitatea Iași și vicepreședinte al Senatului mult timp în anii 1870. După moartea soțului ea va părăsi împreună cu copii Focșaniul și se va muta cu copii la București. Este un bun și înțelept conducător și va lăsa în urmă regrete chiar dacă nici acuzațiile și reclamațiile nu lipsesc. Se remarcă în acest sens Iordache Pruncu care va reuși și să îi ia locul în fruntea orașului pentru un timp.

Așa se face că, la ieșirea din funcție, 186 de boieri și negustori focșăneni îi adresează public o scrisoare de mulțumire pentru cele înfăptuite cu privire la “îmbunătățirea celoru de nevoie a acestui oraș, și anume sprijinul comerciului, mai cu osebire în cele atingătoare de înlesnire cu megieșitul giudeț Slam Râmnic din Principatul Valahiei, îmbelșugare și, pre cât vremea au iertat, eftinătatea obiectelor de îndestulare a orașului, siguranța publică despre orice pătimiri grele și conflicte, iar mai presus de toate purtarea dumitale în sânul [n.ns. comunității] ei ca un frate prin popularitate”. Devine mai clar de ce generațiile următoare au “păstrat în suvenir” acest nobil nume, atribuindu-l unei străzi și unui parc din oraș.

Confirmând modul de a fi al familiei, în plan personal nu se mai dovedește un așa bun administrator. Se împrumută fără măsură din depozitul Judecătoriei și al Tribunalului, de pe la mai toți prietenii sau rude cu caftan, nu restituie la termen banii și, ca rezultat, va vinde forțat moșia Ivăncești lui Ștefan Dăscălescu, iar casa părintească prințului Dimitrie A. Cantacuzino. Aceasta din urmă cu prețul de 40.000 lei. Iată și explicația faptului că primul nume al străzii Spitalul Județean (azi, Alexandru Golescu) a fost cel de Strada Cantacuzino. Ștefanache Stamatin odihnește în biserica Sfinții Voievozi lângă părintele său.

Cum suna anunțul când a fost scoasă la mezat în anul 1856? 

Casa “este alcătuită dintr-un apartament cu 5 odăi din pereți de zid, un beci de piatră încăpător de 1000 de vedre de vin și un alt apartament cu 3 odăi de zid, iar locul în mărime de 48 stânjeni domnești curmeziș, care împresoară și o grădină ce are destui pomi roditori, și de 44 stânjeni în lungul”. Cu excepția unor redecorări, casa a rămas aproape neschimbată astăzi.

Un nou proprietar, Cneazul Cantacuzino

Prințul Dimitrie A. Cantacuzino, zis și “Cneazul”, e un personaj cu un destin ce traversează multe țări. E din neamul Cantacuzinilor supuși ai țarului rus, implicați cu toții în afacerile Eteriei din Țările Române în 1821, unchiul lui fiind numărul doi în conducerea acesteia. Când Grecia devine independentă își va importa în 1834 ca șef de stat un prinț din Bavaria, Otto, minor. Adevăratul conducător al Greciei va fi însă autocratul Armansperg ce-și va mărita două dintre fete cu doi dintre fii principelui rus, Alexandru Cantacuzino – un zănatic cuprins de datorii – promovat secretar de stat (ministru) în guvernul de la Atena. Unul dintre cei doi fii, Dimitrie, are mai multe moșii în Moldova, cea mai mare fiind la Grozești, pe valea Oituzului, jud. Bacău, în suprafață de peste 20.000 de hectare.

Este pașoptist la 1848 și din acest motiv îi va fi interzis o perioadă să se întoarcă în țară, luptă ca ofițer rus în Războiul din Crimeea, după care se reîntoarce în Moldova unde este numit de Vogoride șef al Departamentului învățăturilor publice și al averilor bisericești. Este prieten al principelui Cuza care, la rândul lui, îl pune ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, o funcție mai apropiată ca denumire de cea pe care o avem astăzi. Toate proiectele propuse de prinț, nu puține și toate în domeniul infrastructurii unde banii se “fac” ușor, se dovedesc falimentare din concepție și păgubitoare pentru bugetul statului. O fată a lui, Irina,

va locui în casa din Focșani unde se va și mărita cu un emigrant polonez, catolic din Rusia, Eduard Grabcewski. Ea se ocupă și de administrarea moșiei familiei din zona Ivăncești-

Bizighești. Instabilitatea lor funciară, lipsa cumpătului și entuziasmul nesocotit îi fac să rateze tot în România și vor pleca cu toții în Bavaria, la castelul familiei. O nepoată de fiu a lui Dimitrie, prințesa Elsa Bruckmann, va rămâne cunoscută în istorie ca “mama de suflet” a lui Adolf Hitler, fiind cea care i-a conferit credibilitate și l-a lansat pe dictatorul nazist în înaltele cercuri ale aristocrației germane.

„O casă cu odăi mari cum nu se mai fac acum”

În februarie 1870, prin licitație publică, frumosul imobil din Focșani va ajunge la Vasile Buzdugan, tatăl lui Gheorghe Buzdugan, viitorul președinte al Curții de Casație a României și membru al Regenței. Viitorul demnitar va petrece aici doar 8 ani din dulcea-i copilărie, căci locuința va fi înstrăinată unui boier deja provincial.

Din august 1878, pentru jumătate de secol, casa Stamatin intră în patrimoniul boierului păncean Gheorghe Ghindar.

Serdar la bază, cu pământuri și afaceri în special în zona satului Crucea de Jos, oarecum un fel de rival local al Gâțeștilor, luptă prin toate mijloacele să parvină. A fost primarul Panciului între 1872-1876, subprefectul plasei Zăbrăuți- numit în 1883 demisionează în noiembrie 1884 – și președinte al Consiliului Județean Putna în 1887-1888, când e și decorat de regele Carol. Pe perioada când a activat la liberali s-a făcut remarcat ca un fidel al lui Nicolae Săveanu. Fii săi nu s-au ridicat la nivelul tatălui lor. Unul dintre ei, adolescent fiind, a încercat să-și ia viața în Grădina Publică pentru că nu prea trecea examenele școlare.

Într-o scrisoare către Garabet Ibrăileanu din 19 februarie 1914, o altă persoană celebră ce a locuit în această casă, scriitoarea Hortensia Papadat Bengescu, ne lasă amintire o imagine a casei, la vârsta de un secol: „Pogonul de loc din jurul casei – acum o baltă noroioasă – îmi e totuși de mare folos. E ceva în Focșani după care îmi va părea rău. E tocmai locuința. O casă veche a unei beizadele oarecare, cu odăi mari cum nu se mai fac acum. O sală de 11 m pe 4 unde mă plimb neobosit când sunt singură și lucrez. În față vara e grădină și înapoia casei semănăm porumb. Toate odăile sunt așa mari, lasă gândul să închipuie că a scăpat departe, că se duce, nu te lovești cu mintea de pereți îngrămădiți.

În iunie 1938 casa va ieși din portofoliul cu bunuri al familiei Ghindar și va fi, și așa va și rămâne, divizată în două locuințe cu proprietari diferiți. Pe vremea regimului comunist, casa din strada Alexandru Golescu nr. 9 a servit ca grădiniță și mai apoi, ca filială a asociației vânătorilor, după cum ne-a spus proprietara, doamna Popa. Zugrăveala școlară a pereților mai poate fi văzută și acum în partea nelocuită a casei care a găzduit o dezbatere despre istoria și patrimoniul unionist al Focșanilor.

Dan Nichita

Proiectul de cercetare „Elita unionistă din Focșanii Unirii. Istorii. Destine. Patrimoniu” a fost realizat cu sprijinul Ministerului Culturii în cadrul proiectului Acces Anul Cărții.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign