Bucurestii Vechi si Noi

Ștefan Ciobotărașu era poreclit în studenție de prieteni ”statuia mizeriei”

21 martie 2020 Dumitru Alexandru Filimon Istorie

 

Ștefan Ciobotărașu este un monstru sacru al teatrului românesc care își merită din plin această titulatură. Dincolo de faptul că era un artist complet, existând si un episod timpuriu care atestă acest lucru când lonel Teodoreanu, director  al  Teatrului  Naţional  din  Iaşi,  îl  remarcă  la  o  serbare  de  conservator  când  recita  o  poezie  de  George  Lesnea şi  scrie  un  articol   elogios   despre   el   în   presa   locală, Ciobotărașu s-a luptat cu neajunsurile vieții până târziu în viață.

Până și epifania de la sfârșitul vieții sale este de o cruzime existențială fără margini: ”Nu ştiu cum se face, dar când eram tânăr nu încăpeam  de bătrâni, iar acum nu mai încap de tineri…”. Sunt sigur că a găsit resursele interioare să râdă, până la capăt.

Ciobotărașu era poreclit în studenție de prieteni ”statuia mizeriei” deoarece era mereu flămând și rece visând la lemne pentru foc și o masă îmbelsugată. In ciuda tuturor vicisitudinilor marele actorși-a păstrat umorul pe care îl vedea ca cel mai de preț har, fiind perfect lucid de vremurile în care trăia și care îsi lăsau amprenta asupra sa: ”Drama cea mai mare nu erau atât lipsurile, cât faptul că lumea aceea ucidea în noi orice putință de ideal, până la agonizare”. 

”Pasiunea pentru  poezie  se  datoreaza  în  cea  mai  mare  măsură dragostei şi respectului  meu  pentru  limba  română”

Puțină lume își mia amintește de poetul Ştefan Ciobotăraşu, care până în ultimile clipe ale vieţii sale și-a păstrat pasiunea pentru limba şi  literatura  română. Într-un   interviu   acordat   ziarului Informaţia  Bucureştiului spunea: “Dacă mă gândesc  mai  bine,  pasiunea pentru  poezie  se  datoreaza  în  cea  mai  mare  măsură dragostei şi respectului  meu  pentru  limba  română.  Caci  nu  cred  că se  poate dovedi  un  mai  mare  respect  decât  a  o  face  să  “cânte”,  să  poată declanşa  resorturi  intime,  neruginite  de  anchiloza  cotidiană. La  poezie  am  ajuns  prin  sonet.  De  ce?  Pentru  că  impune  o  densitate lirică maximă, într-o   formulă capabilă să-l   transforme   într-o bijuterie  lingvistică.”

Un poet actor care a iubit limba română

”Limba nu se naşte o data cu  gânguritul pruncilor. Generaţiile vin şi-o găsesc gata formată, ca rod al generaţiilor anterioare, o îmbogăţesc cu cuvinte noi şi o transmit”, explică actorul.

„Versurile  sunt  un  fel  de  gimnastică  a  minţii mele”

Actorul a rămas poet până la capatul vieții sale. ”Există în  om  o  energie  care,  dacă nu  e  consumată,  se întoarce împotriva lui şi-l ucide. Crede-mă, nu fac complexe şi nici crize  de  vârstă. Sunt  numai  lucid.  Timpul  gol  din  jurul meu  se dilată,  deschide  o  gură ştirbă şi  e  gata  să mă înghită. Unii  m-au sfătuit să-mi găsesc vreo pasiune, să-mi cumpăr o undiţă. Dar eu în loc de undiţă, iau condeiul, poate pescuiesc ceva vorbe. Scriu şi eu câte  o  poezie,  două.  Versurile  sunt  un  fel  de  gimnastică  a  minţii mele„ explică spre sfârșitul vieții marele actor Ștefan Ciobotărașu.

Citatele fac parte din volumul ”Ștefan Ciobotărașu o micro-monografie” realizata de Liliana Moga, VASLUI, 2007

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign