Mă numesc Elina Ioana Grama şi sunt în vârstă de 96 de ani. Locuiesc într-un bloc din cartierul Drumul Taberei, într-un apartament în care părinţii s-au mutat cu câteva luni înainte ca eu să mă nasc (2004). Vă scriu în dorinţa de a protesta pentru cele ce, în revista Dumneavoastră, au fost puse pe seama tatălui meu.

            În primul rând, din textele pe care, chipurile, tatăl meu le-ar fi semnat pare să reiasă că era un conservator sinistru, ostil oricărei schimbări – cât de mici – în orice privinţă ar fi să fie, precum peisajul urban, limba vorbită şi cea scrisă, mentalităţi etc. Nici vorbă! El era un progresist notoriu şi ar fi fost încântat să vadă cum, astăzi, T.F.R.-ul (Tramvaiul Foarte Rapid) trece prin faţa balconului nostru, situat la etajul 4 – cândva ultimul, acum situat sub celalte 35 (tehnice) construite în deceniile 2, 5 şi 8 ale secolului ce tocmai se încheie. Precizez că blocul este o construcţie din 1962, unul dintre puţinele monumente istorice rămase în Capitală, dat fiind că locatarii săi, în majoritate cadre didactice universitare sau urmaşi de cadre didactice universitare (cazul meu), s-au aflat şi se află în imposibilitatea financiară de a se muta în clădiri moderne, cu lift în casă şi cu Afrodite de ghips la intrare. Economisind câte o jumătate de salariu pe lună încă de când s-a angajat, vecinul meu de palier, profesor din 1975, trage speranţă să-i poată oferi, cam în 10 ani, stră-strănepotului său o garsonieră în care să-şi depoziteze calculatoarele personale. Dar să revenim.

            La ora 5 dimineaţa, T.F.R.-ul trece aşadar prin faţa balconului nostru. Staţia se află la mai puţin de 50 de metri distanţă, în faţa impunătorului building pe care şoferii de taxi şi l-au ridicat vizavi în 2010. Tatăl meu ar fi fost în extaz dacă ar fi văzut ghivecele de plastic ornând minunata intrare de lemn şi oţel a respectivului building. Simţul culorilor a fost întotdeauna o calitate evidentă a sa, drept care sunt sigură că ar fi apreciat combinaţia de violet cu verde a mezaninului. Însă ironia majoră a sorţii stă în aceea că T.F.R.-ul care trece pe aici merge către Facultatea de Filosofie (Splaiul Independenţei 204). Tatăl meu şi-a petrecut mai bine de jumătate din viaţă aşteptând ca un mijloc de transport oarecare să-l ducă direct la serviciu. În van. Către sfârşitul activităţii sale, pasajul aerian care astăzi leagă fastuosul cartier al Băncilor (fost Regie) de magnificul cartier al Societăţilor de Asigurări (fost Drumul Sării) se afla încă în stadiul de şantier.

            Din dreptul balconului nostru, T.F.R.-ul trece, ocolind cele 6 turnuri construite pe locul unde cândva era complexul Orizont, către impresionantul şirag de Mall-uri ce bordează Bulevardul Timişoara (Mall Romancierilor, Mall Compasului, Mall Plaza, Mall Betonieră, Mall Liceul IMEB, Mall Cotroceni Park, Mall Golden Blitz, Mall Cotroceni Palat). Uneori, când eram mai tânără, mă urcam în vagoanele de sticlă şi mergeam până la Mall Grădina Botanică, unde puteam viziona filme de arhivă despre flori, garduri vii şi arbori.

            Tatăl meu nu suporta nicicum tensiunile iscate între vecini din pricina locurilor de parcare. Motiv pentru care nu a avut niciodată permis de conducere. Visa la o lume precum cea de astăzi, la un oraş cu parcări civilizate, subterane, aeriene, acvatice, cum ar fi Parking Lacul Morii, Parking Cişmigiu, Parking Moghioroş, Parking Herăstrău, Parking Carol, Parking Elefterie, Parking Lipscani, Parking Tineretului sau Parking Ateneul Român. Îl enervau şi vechile semafoare care funcţionau anapoda şi care te făceau să-ţi pierzi o treime din fiecare zi privind poliţişti care încurcau circulaţia, aşa că nu se poate spune că în zilele noastre n-ar fi fost mulţumit să vadă că nimeni nu mai merge pe jos, primul nivel al oraşului, după cum ştim, fiind dedicat în exclusivitate câinilor, pe care, datorită eforturilor admirabile ale descendenţilor spirituali ai doamnei Brigitte Bardot, am ajuns într-un târziu să-i venerăm la fel cum îşi venerează indienii vacile. Cu condiţia să fie castraţi, apoi să aibă pui, să fie deparazitaţi, îmbăiaţi, parfumaţi şi ornametaţi cu fundiţă roşie (femelele) sau bleu (masculii).

            Una dintre luptele pe care tatăl meu le-a purtat cu cea mai mare consecvenţă a fost cea pentru limba română. Viaţa lui s-a desfăşurat între epoca lui “Mulţumim din inimă Partidului pentru aspectele pozitive care ne-au adus macarale” şi epoca lui “Supermegatrue, frate!”. Îmi apare ca o mare nedreptate, în aceste condiţii, faptul că textele manufacturate de către imunzii Dumneavoastră farsori să-l prezinte ca pe un îngheţat în rigorile unei limbi aşa-zis “academice”, tocmai pe el care s-a simţit împlinit în momentul în care ultima ediţie din DEX a inclus elementele novatoare ale diafanului sabir tineresc care noi îl vedem, cum ar fi , , , sau ...

            În ceea ce priveşte mentalităţile, nu cred să fi existat vreodată un om mai deschis decât tatăl meu. Era chiar un precursor în această privinţă, întrucât şi-a dorit mereu bani. Abia atinsese vârsta de 65 de ani când a realizat eroarea de a fi devenit profesor univeritar, atunci când încă mai erau atâtea posturi libere de operator date, şofer, manager marketing (tarife, contracte, achiziţii), director de departament organizare evenimente/banqueting sau chiar inspector preţuri…

            La final, aş dori să mai precizez că omul la care ne referim a fost un frenetic admirator a tot ceea ce înseamnă bio, eco, light ş.a.m.d. Găsea mârşave încercările unora de a impune conştiinţei publice ideea că anumite activităţi nobile şi utile societăţii şi progresului ar fi dăunătoare (ca industria de maşini, cea chimică, de armament greu etc.), considerând că adevăratele probleme ale lumii contemporane sunt fumatul şi grăsimea din margarină. Imaginaţi-vă doar cât ar fi suferit economia naţională dacă oameni ca el n-ar fi militat ferm în favoarea creşterii nelimitate a producţiei de automobile! Cel puţin  o consecinţă majoră merită a fi citată: n-ar mai fi existat splendidele vile de vacanţă unde, astăzi, fotbaliştii şi manechinele îşi petrec timpul liber pe malul Mării Negre, pe plajele însorite din oraşul Urziceni.

            Vă mulţumesc.