Sunt de notorietate legendele legate de experimentele dr.Nicolae Minovici , desfăşurate la Institutul Medico-Legal din Bucureşti, pe când se năştea cel de-al XX-lea secol. Dincolo de legende a existat o precupare reală a dr.Nicolae Minovici pentru fragila barieră dintre lumi. Lumea de aici şi celălalt tărâm. Pentru prezentul articol s-au folosit surse documentare, astfel încât se fie eliminat atât spectaculosul ieftin cât mai ales diletantismul.

          In folclorul românesc, bariera dintre lumi era trecută prin iniţiere, o iniţiere dobândită prin mijlocirea cunoaşterii şi a manevrării simbolurilor cuvenite. Probabil nu întâmplător Nicolae Minovici a strâns o impresionantă colecţie de artă populară, ceramica fiind predominantă. Simboluri din vechime, ale sufletelor rătăcite s-au conservat cel mai frecvent în motivele prezente pe ceramica populară, din diferite zone etnografice.

Pasărea sau arhetipul sufletelor rătăcite

          Pasărea este un simbol arhetipal al elevaţiei, al năzuinţei, de ridicare spre valorile absolute ale cerului, metaforă constantă şi universală a sufletului. În majoritatea mitologiilor arhaice, păsările migratoare sunt încarnări ale sufletului mortului care pleacă în lumea de dincolo.

          Ca divinităţi cu funcţii multiple sau ca încarnări ale spiritelor tutelare, păsările mitice cunosc secretele celor trei lumi, ceea ce a făcut să se nască mitologemul cunoaşterii limbii păsărilor”. Simbolismul funest e specific în special păsărilor de noapte asociate prevestirii destinului implacabil al morţii. (Ivan Evseev)

          Păsările au fost considerate “mesageri ai zeilor şi toate manifestările puterii spiritului le-au preluat aripile. Păsările, aripile, zborul au simbolizat stările superioare ale fiinţei. Legătura dintre păsări şi cer a făcut ca ele să fie asemănate, cu îngerii şi să li se atribuie limba angelică sau solară care este pur şi simplu poezia, limbaj ritmat, venit să uşureze pătrunderea în stările superioare. (Luc Benoist)

          Pasărea îndeplineşte un ritual iniţiatic de trecere, de penetrare a spaţiului dintre cele două lumi, barieră consubstanţială pe care doar ea îl poate percepe. Astfel, “pentru a coborî în prăpastia infernală, sau pentru a se pune în stare de comunicare cu grădina paradisiacă spiritul pelerin împrumută aripile unei păsări. Pasărea sau păsările din preajma arborelui vieţii crează o deschidere către grădina paradisiacă; legăturile cu lumea de dincolo, îi permit păsării să prevestească moartea.

          De zborul păsării se leagă visuri străvechi şi imprevizibile precum călătoria în alte lumi, în trecut şi în viitor, regăsirea liniştii şi fericirii veşnice din grădina trădată”. (Constantin Prut)

          Pe de altă parte, “păsările simbolizează gînduri şi intuiţii – între persoane şi suflet a existat dintotdeauna o legătură simbolică”. (Aniela Jaffé) În tradiţia populară românească, pasărea este legată de marile simboluri “din viaţa omului la naştere şi la nuntă; este un simbol al fecundităţii, spor şi rodnicie”. (Georgeta Roşu). Motivul păsării este prezent în ceramica populară din toate zonele etnografice ale României.

“Calea rătăcită” sau arhetipul labirintului

          Motivul labirintului “domină o adevărată constelaţie de arhetipuri”. În cultura neolitică, cu 10 000 de ani în urmă “motivul labirintului simboliza un drum de iniţiere dar era şi simbolul apărării unui tezaur ascuns şi ştiut doar de iniţiaţi.”. În plan psihologic, labirintul “reprezintă căutarea centrului spiritual, al credinţei, această căutare fiind legată de rătăciri şi pericole; ieşirea din labirint reprezenta simbolul unei învieri spirituale.” (Ivan Evseev)

          În  tradiţia populară românească, labirintul este numit “calea rătăcită” sau “drumul pierdut”. “Calea rătăcită” vine să evoce “imaginea unei aspiraţii imemoriabile spre deschiderea porţilor lumilor de dincolo, spre pătrunderea în tainele ce învăluie viaţa şi moartea. (Constantin Prut).

          Drumul, este şi o îngemănare a simbolului liniei, al mişcării în timp, cu toate întîmplările previzibile şi imprevizibile. Drumul este locul întîlnirilor neprevăzute. “Aici se pot întîlni întîmplător cei care în mod normal sunt despărţiţi de ierarhiile sociale şi de dimensiunile spaţiului; aici pot apărea diferite contraste, se pot împleti diferite destine”. Drumul mai “este asociat cunoaşterii, iniţierii, transformării, destinului”. (Ivan Evseev)

“Drumul pierdut” sau “calea rătăcită” stabileşte o legătură cu nocturnul, cu lunarul, cu spaţiile subterane; pe “drumul pierdut” rătăcesc sufletele în traseul lor consubstanţial ca spaţiu, către lumea de dincolo. De aceea, în folclor, se spune că la răscruci, adesea se arată strigoii, sufletele celor care rătăcesc după moarte.

          “Sunt tot felul de drumuri – zice poporul – da ăl mai însemnat e cel de te duce în lumea de dincolo. Omul îl vede numai o dată”. De altfel, motivul călătoriei este o imagine a morţii, unde viitorul nu este abia în curs de formare, ci există deja într-o anumită formă. Tărîmul morţilor, lumea de dincolo, se înfăţişează în vis ca un loc în care se ştie viitorul şi în care distanţele spaţiale nu contează”. Şi aceasta deoarece, “sufletul nostru este o colecţie de unităţi moştenite, probabil de fragmente ale trecutului sau de vieţi străbune”. (Aniela Jaffé)

Adevărul din „casa domnului Alcibiade”

          Experimentele dr.Nicolae Minovici sunt amplu descrise de Radu Tudoran, unul dintre cei mai mari scriitori români ai secolului XX, în romanul său „Casa domnului Alcibiade” rândurile cărţii aflăm de un personaj probabil imaginar pe nume Lucifer Chiricuţă. Romancierul povesteşte: „nu ştiu în ce raporturi era omul acesta cu doctorul Minovici, directorul institutului, pe care vroia să-l imite în unele privinţe, şi nu ştiu mai ales dacă avea încunviinţarea lui pentru a lua pe seama lui anumite experienţe, destul de hazardate şi de primejdioase. (...)Lucifer făcea experienţe să treacă dincolo şi să vadă, dar lăsând jumătate din el dincoace şi punând oameni e pază, ca să-l ţină şi să-l tragă înapoi când ar fi să treacă şi partea cealaltă. Mort numai pe jumătate, nu ajungea decât până la zidul de sticlă, opac pe o faţă, şi nu vedea nimic dincolo. Era sigur însă că oricine ajungea acolo de-a binelea putea să privească în urmă, printr-o însuşire a sticlei de a fi penetrantă numai dintr-o direcţie. Fenomenul acesta optic era exact inversul celui pe care îl avea zidul de sticlă, de a permite trecerea corpurilor în zona morţii şi de a le împiedica întoarcerea la viaţă”(pp.106-108).

          Faptul că Radu Tudoran şi-a scris întotdeauna cărţile descriind fapte reale, o dovedeşte şi un interviu oferit de Nicolae Minovici ziarului alsacian „Neues Europe”, în anul 1939. Cam pe vremea, când dr.Nicolae Minovici era director al Institului de Medicină Legală şi când se derulau întâmplările descrise de Radu Tudoran.

Dr.Nicolae Minovici despre experienţele sale

          Ziarul Tempo K(anul XVIII, nr.1721, 18.02.1939, p.1) reia câteva fragmente dintr-un interviu acordat de savantul român, dr.Nicolae Minovici, unui ziarist de la „Neues Europe”. Aceste pasaje sunt republicate pentru prima oară, din anul 1939. Iată interviul dr. Nicolae Minovici: „Un reportaj senzaţional în cadrul realităţilor ştiinţifice. Faţă’n faşă cu moartea. Pentru cercetările ştiinţifice, prof.dr.Nicolae Minovici s-a spânzuirat de 12 ori ca să poată cunoaşte astfel, fenomenul trecerii de la viaţă la moarte. Ultima dată, savantul român a fost „mort” timp de 26 de secunde.

          Ziarul alsacian Neues Europe publică în pagina sa ştiinţifică o amplă dare se seamă asupra unor experienţe ştiinţifice de prof. român Nicolae Minovici. Potrivit ziarului amintit, „lasă mult de dorit ştiinţa noastră despre ceea ce se petrece în ultimele clipe ale vieţii, în trecerea de la viaţă la moarte. Este însă un profesor, domnul dr.Nicolae Minovici, directorul Institutului de medicină legală din Bucureşti, care s-a specializat în cercetarea agoniei. În prima linie, d-sa a pus unei cercetări temeinice pe candidaţii la sinucidere, care au putut fi readuşi la viaţă. Dar nu s-a mulţumit numai cu atât, ci a făcut diferite experienţe chiar cu propia lui viaţă. Rezultatele acestor observaţii ştiinţifice le-a împărtăşit unui ziarist.

«Prima dată când am încercat să-mi provoc moartea în chipul acesta, zăceam întins pe patul meu, privind cerul. Cu ambele mâini mi-am strâns cu putere gâtlejul în jurul mărului lui Adam. În secunda a V-a simţeam cum se coboară peste mine un văl purpuriu şi apoi un văl negru. Cu o repeziciune uimitoare defilau apoi înaintea ochilor mei sufleteşti fel de fel de icoane. Apoi am simtit ceva asemănător cu o cumplită descărcare electrică, şi totul se făcu negru. Am pierdut simţul raţiunii». Altădată profesorul dr.Nicolae Minovici a introdus în laboratorul său un fel de elevator şi cu acesta s-a lăsat a fi spânzurat la doi metri înălţime. «În cazul acesta, pleoapele mi s-au închis cu forţă, parcă de o putere nevăzută. Am simţit apoi cum mi se închid căile de respiraţie, după care a urmat un muget sinistru ce pătrundea în urechi. N-am mai auzit vocea servitorului care trăgea frânghia». «Şi moartea?»întrebă ziaristul. Profesorul Nicolae Minovici zâmbi şi observă: «Moartea se produce abia dincolo de aceste experienţe». Aşa că învăţatul român n-a mai putut da lămuriri în această privinţă, căci ajunsese numai până în pragul morţii trupeşti”.

          ObservaţIile dr.Nicolae Minovici că „moartea se produce dincolo de aceste experienţe” ale spânzurării, vine să confirme rândurile lui Radu Tudoran, care descrie încercările personajului său Lucifer Chiricuţă de a-l imita pe mentorul său, însă nu reuşea decât să afle jumătate din adevăr. Cealaltă parte rămâne temeinic ascunsă, cunoscută fiind de fiecare, numai după trecerea barierei dintre lumi, o dată pentru totdeauna. Rezultele ştiinţifice ale experimentelor de spânzurare sunt cuprinse în lucrarea dr.Nicolae Minovici, Studiu asupra spânzurării, pulbicată la Bucureşti şi Paris, în anul 1904.