Inainte de a discuta împrejurările apariţiei. şi primele manifestări ale dreptei antibolşevice pe aceste meleaguri, se impun câteva precizări pentru a înţelege cadrul politic intern şi, prin sincronizare cu acesta, cel extern, care a favorizat-o, fiind limpede că nu a apărut din senin. In zona moldovenească populaţia româno-evreiască se simţea sub asediul evreilor bolşevici, guvernele - liberale ori de orientare liberală - neputând să ia, în numele libertăţii de gândire şi al „opiniei publice internaţionale", măsuri specifice dictaturii.
Ar fi eronat să se creadă că în mişcarea comunistă nu a fost picior de român ori că românii erau doar agenţi ai Siguranţei. Au fost şi câţiva români get-beget dacă luăm în calcul documentele, deşi sunt convins că - pentru a nu complica lucrurile - din ele erau excluşi activiştii minori sau cei foarte tineri şi nehotărâţi. Din această cauză numărul lor adevărat nu va fi cunoscut niciodată, fapt care nu permite astăzi o panoramare exactă a situaţiei de facto şi a etnicilor care au aderat, mai mult sau mai puţin convinşi la comunism în anii copilăriei lui.
In mai 1919 România se afla în mijlocul preparativelor de război total. Evreii bolşevici, deşi nu aveau habar de arta războiului, erau în mare majoritate culţi şi inteligenţi. Ideea înconjurării României nu avea nimic savant în sine din punct de vedere militar, era suficient să priveşti o hartă pentru a pricepe că a obliga armata română să lupte pe două sau mai multe fronturi însemna să-i disipezi forţele, cu alte cuvinte, să o slăbeşti.
In ciuda afirmaţiilor unor istorici, în perioada de agresiune a „comuniştilor maghiari" împotriva Transilvaniei, Bela Kuhn (Cohen) nu era membru al Komintemului. Venise din Rusia încă din decembrie 1918 şi, precum se ştie, a condus personal insurecţia din februarie 1919, în urma căreia s-a ales cu câteva luni de închisoare.
Rezultatele sub aşteptări ale exportului de revoluţie, incapacitatea menţinerii puterii acolo unde, prin lovitură de stat, bolşevicii instauraseră sistemul şi regimul comunist, duplicitatea multor revoluţionari înfricoşaţi de poliţie sau de perspectiva trădării naţiunii din care proveneau au obligat Moscova să depăşească stadiul romantic şi să adopte o manieră pragmatică.
Pentru corecta înţelegere a ceea ce s-a întâmplat în Transilvania, Parţium şi Ungaria, a valurilor de sânge creştin (român şi maghiar) care au curs, trebuie repetat faptul că aşa-zisa revoluţie comunistă maghiară a fost actul disperării contelui Karolyi şi nu al tovarăşilor de la Moscova.
Planurile de executare a unui genocid al neamului românesc din Transilvania aparţineau ungurilor ardeleni şi se manifestau diferit de la comitat la comitat. Se dorea anularea prin teroare a efectelor Adunării de la Alba Iulia, distrugerea încrederii în Consiliul Dirigent, în forţa gărzilor naţionale române şi, indirect, în puterea Armatei Regale Române.
Ferma convingere a autorităţilor că la 13 decembrie s-a încercat să se declanşeze revoluţia bolşevică în România a condus imediat la luarea unor măsuri drastice în vederea apărării obiectivelor de interes naţional. „Pe ziua de 16 decembrie 1918 - se preciza într-o notă a guvernului - toate stabilimentele şi exploatările industriale de orice fel aparţinând statului, judeţelor, comunelor, instituţiilor de utilitate publică supuse ori nu controlului statului, fie particulare (...) au fost trecute sub controlul şi autoritatea Ministerului de Război, prin urmare militarizate, aceasta din punctul de vedere al întregii lor activităţi".
În ciuda clişeelor moştenite din istoriografia de după 1948, evenimentele sângeroase petrecute în ziua de 13 decembrie 1918 nu au fost întâmplătoare, cauzate de reprimarea unei oarecare manifestaţii a muncitorilor bucureşteni pentru satisfacerea unor revendicări sociale.
Întoarcerea triumfală în Bucureşti a Familiei Regale, la 1 decembrie 1918, a semnificat două lucruri: victoria românilor pe toate planurile, chiar mai mult decât preconizaseră, şi înfrângerea bolşevicilor în spaţiul românesc, o înfrângere neaşteptată pentru biroul politic de la Moscova, care se văzuse stăpân fără probleme în Balcani şi în centrul Europei.
Cum s-a putut deduce din articolele precedente, terorismul nu înseamnă doar un atentat cu bombe (metoda „protestatară" descoperită de anarhiştii evrei din secolul al XlX-lea), luări de ostatici sau oameni împuşcaţi de lunetişti, paleta exprimării sale este vastă, cum este şi cauzalitatea sa.
Cum nu am intenţia să scriu o istorie a evenimentelor, ci doar să încerc o proiecţie a acestora pe un fundal deterrminist, evitând cât voi putea clişeele de care este bolnavă istoriografia românească, voi sublinia în continuare acele acte ce au terorizat populaţia - nu numai românească - din cuprinsul statului român, taxând orice rezolvare pripită sau nefirească a acestora de către autorităţi.
Sfârşitul lamentabil al misiunii lui Roşal i-a deconcertat pe evreii de la conducerea revoluţiei bolşevice. În ciuda aparenţelor, România se dovedea o nucă tare, mult prea tare pentru a fi îngenuncheată de un simplu comando. De la Brest-Litovsk, Troţki i-a telegrafiat furios lui Lenin în ziua de 31 decembrie 1917 şi i-a cerut să aresteze imediat Legaţia Română şi Misiunea Militară, „precum şi adresarea unui ultimatum guvernului român pentru încetarea imediată a tuturor exceselor".
Menţionat sporadic în manualele şi cursurile de istorie a românilor, şi atunci doar când vine vorba de Mişcarea Legionară , acest mijloc de impunere a unui scop politic- terorismul- are o tradiţie cel puţin bimilenară pe acest teritoriu.A recurs la el, de exemplu, Burebista, care a devastat tot ce-i stătea în cale, reuşind să construiască imperiul tracilor prin sânge, spaimă şi intimidare.
Espectativa „cuzistă” a lui Szathmari a durat cât perioada de interregn, adică trei luni. Deşi scurtă, nu a trecut neobservată. Comenzile au fost direcţionate către Duschek, devenit neoficial fotograful Partidei Naţionale, autoarea revoluţiei paşoptiste, a unirii din 1862, a reformelor din anii 1859-1866, a întronării şi detronării lui Cuza, a aducerii pe Tronul ţării a „prinţului străin” dorit de reprezentanţii moldo-valahi la 1858 în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen şi a primei Constituţii, care a certificat numele de România dat fostelor Principate Unite.
În dimineaţa zilei de 19 martie 1843, rarii bucureşteni alfabetizaţi şi care îşi permiteau să cheltuiască bani pe gazete au putut citi în Vestitorul Românesc, „foaia” tipografului-patriot Zaharia Carcalechi, o înştiinţare care trebuie să le fi stârnit curiozitatea. „Madama Wilhelmine Priz arată înaltei nobilimi şi cinstitului public că a sosit în Capitală şi se recomandează precum că face portreturi Tagerotip cu un preţ foarte cuviincios.
