Autorul scrisorii publicate săptămâna trecută m-a contactat în seara zilei de miercuri (textul apăruse luni dimineaţa). În urma unui rapid schimb de mesaje – al căror conţinut va fi, în parte, uşor identificabil – , am primit nu doar autorizaţia, ci chiar rugămintea de a face cunoscut publicului următorul text. Am convenit ca, momentan, să reproduc semnătura expeditorului aşa cum apare mai jos. În primul moment, mi s-a părut o glumă, însă apoi am înţeles aluzia. Cititorul o va depista fără dificultăţi.

Domnule S.G.,

Amănuntele pe care mi le comunicaţi mă amuză şi mă întristează deopotrivă. Îmi permit să vă cer a transmite regretul meu atât doamnelor care v-au scris (celor care susţineau că ele sunt destinatarele epistolei pe care aţi binevoit să mi-o sustrageţi, celor care m-au dorit în căsătorie şi celor care au intentat divorţ dându-şi seama că voiau dintotdeauna să primească aşa ceva de la soţii lor, soţi ce toată viaţa le-au lăsat acasă numai bileţele cu lista de cumpărături pe ziua respectivă), cât şi domnilor care v-au solicitat datele mele de contact spre a mă angaja să le vrăjesc alesele prin câteva rânduri.

            Ţin să precizez că, în pofida a ceea ce multă lume pare a fi de acord în privinţa mea (unica interesându-mă realmente în poveste), nu sunt o fiinţă făcută din abur, n-am aureolă, nu am licorne fermecate în familie – şi nici măcar nu sunt un romantic. Singura observaţie cu care mă declar de acord este că sunt cam învechit, dar acest detaliu ţine mai degrabă (tout bêtement) de vârstă, şi nicidecum de nu ştiu ce alte calităţi speciale. În rest, am un apartament, un serviciu, mănânc, fumez, merg pe stradă şi mă îmbrac normal.

            Ba chiar sunt un om destul de dificil. Mă enervez din aproape orice. Fricos fiind, rezerv în genere cunoscuţilor accesele mele de furie împotriva lumii înconjurătoare. Le mulţumesc pe această cale că mă suportă.

            Iată însă că deja a trecut vreme bună de când am descoperit ceva la care nu prea mă aşteptasem. Presupun că şi dumneavoastră, din moment ce scrieţi la o revistă (şi deci nu v-aţi băgat în imobiliare, nu deţineţi un club de fotbal, nu vă plimbaţi cravata în limuzină pe banii Statului etc.), vi s-a întâmplat să intraţi într-un magazin bucureştean. Eraţi, desigur, cufundat în gânduri înalte, vă frământaţi cum să obţineţi o avansare sau cum să mă şantajaţi pe mine pentru scrisoarea de săptămâna trecută, în fine, astfel de lucruri admirabile, care simţeaţi că vă deosebeau de masa prostimii. Ei bine, o dată intrat în zisul magazin, aţi rostit, politicos, “Bună ziua” şi aţi constatat că, din spatele tejghelei, un puşti de nici 25 de ani, cu faţă bovină şi ghiul pe degetul mic, vă adresează un amical “Hai noroc! Ce-ţi dau?”. Desigur, în acel moment aţi oscilat între a-l înştiinţa că sunteţi cutare şi  cutare la Filosofie, că predaţi una-alta la master, că aţi corespondat cu Platon – şi, respectiv, a-l înjunghia pe loc. La fel de sigur, v-aţi limitat a cere spăşit un pachet de ţigări şi a ieşi din dugheană cât mai repede. Eu însumi procedam cândva în acest mod, iar cuvintele pe care le orânduiam în minte cu asemenea prilejuri sunt greu de reprodus într-o revistă de ţinută. Acum, însă, am realizat că, dacă totuşi, în acelaşi oraş, în acelaşi timp, într-un loc pe care îl ştiu şi-l ţin secret, există, respiră, zâmbeşte sau doarme şi EA, atunci poate că Leibniz nu era cu desăvârşire idiot afirmând că ne-am pomenit în cea mai bună dintre lumile posibile. Simpla EI prezenţă, fie şi ascunsă (din fericire ascunsă),  îndeplineşte, astfel, o funcţie metafizică.

            Aţi prins ideea. Nu sunt exemple, ci simptome. La mine la bloc, un soi de femeie cu aer de facocer şi cu vreo patru clase primare a fost aleasă preşedinte al Asociaţiei de locatari. Înaintea Dumneaei, demnitatea în cauză fusese ocupată de către un domn mai în vârstă, care avea grijă de atribuţiunile sale dând în permanenţă ture prin parcarea din faţă şi agasând trecătorii (inclusiv pe cei care veneau în vizită la mine, să zicem) cu întrebări pline de bănuială. Într-o zi, plecând de acasă, am văzut, lipit de geamul de la intrarea în scară, un afiş executat de personajul în discuţie: “Numai pune-ţi gunoiu în dreptul intrării, maşina de gunoi nu are loc să intre. Ânvăţaţi să fi-ţi civilizaţi”. M-am întors după vreo oră şi am văzut că altcineva, între timp, adăugase cu pixul: “Învăţaţi dvoastră să scriţi!!!”. Cum să ieşi din acest labirint? Simplu, aidoma lui Tezeu. Doar să aveţi şansa cosmică a unei Ariadne. Eu am avut-o. Firul ei este făcut din lumină. Scrisoarea de săptămâna trecută îi era adresată.

            Sună ciudat, probabil, ca, după ce spuneam că sunt un om obişnuit, să mă compar cu Tezeu. Dar mă compar – şi nu am nici un merit. Am identificat labirintul, compus din oglinzi lipite pe zgârie-nori siniştri, din bile şi cuburi colosale, vopsite în culori care-ţi însângerează retina, din eterne şantiere ca nişte ulceraţii purulente în maţele oraşului, din bizare obiecte de  tablă urlătoare ce scot prin dos otravă, labirint surplombat seară de seară de nori de ciori, bântuit de minotauri (le-aţi văzut femelele?, acele vaci paneuropene de pictat?), minotauri ce nu-şi mai tăinuie ascendenţa de vită, brute acefale, taximetrişti agresivi, derbedei în cultură (cu premii), curve muzealizate prin ministere, analfabeţi cu diplome, vagabonzi în lumina relfectoarelor, veleitari mormăitori, fosile băloase şi păduchi revoluţionând arta (mijirile şi holbările lor neînţelese pe la cenacluri şi simpozioane!...), toţi clovnii cu bibliografie, parveniţii şi ţoapele, înţelepţii de gang, rechinii de catedră, poeţii de uşa cortului, actorii de nunţi şi botezuri, chelnerii profetici, tomberoanele de firmă, filosofii de 4X4, obsedaţii care-şi numesc propriile scurgeri “operă”, întreaga, nesfârşita maree neagră a Capitalei… Dar… dincolo de labirint – soluţie, fir şi Ariadnă – EA. Ca o mântuire a istoriei personale, dând viaţă unde ochiul rău simte numai cadavre, compunând cu fulgerătoare minuţie o fracţiune de secundă plină acolo unde credeam că erau doar nişte ani goi, ridicând prin vraja unui zâmbet palate din ruine, vindecând rănile bulevardelor cu mângâierea pasului, transformând cu o şoaptă huruitul pieţelor în muzică rotundă…

            Aşa că mă încăpăţânez. Mă încăpăţânez a vedea limpede că EA mi-a furat dreptul la orice altceva decât la a-mi găsi înălţarea cunoscându-i şi recunoscându-i ritmul respiraţiei în fiece cotlon care a fost al nostru, că EA mi-a oferit seninătatea de a şti că oraşul e numai un pretext, un alt nume pentru complicitatea EI, că doar EA poate să ridice lin scriitura străzilor la un sens ce-i împărtăşeşte chipul.  

            (Nu vă amestecaţi, acum îi vorbesc puţin:)  

            – M-ai adus a locui în urma glasului tău rezonând din mineralitatea oraşului. Îţi mulţumesc. Nu retractez, nu schimb nimic. Fie şi presupunând că va ieşi la suprafaţă ceva dintre noi după intervenţia naivă a acestui domn Grama, că ţi se va afla identitatea, nici atunci nu schimb nimic. Îmi asum totul.         

            Revenind: aş putea să cer mai mult, domnule redactor?

            (…)

                                                                                                            Antinoghen T.

*

            Am încercat. Vila mea de pe malul Mediteranei (a se vedea Dezvăluire, articolul precedent din această rubrică) s-a mai îndepărtat puţin. Următorul mesaj al domnului Antinoghen T. conţinea o scurtă menţionare a Hestugmei, fapt ce m-a pus pe gânduri. Am la dispoziţie 7 zile să reflectez la ce-mi rămâne de făcut.