L-am intalint prima data acum mai bine de doua saptamani. L-am intrebat de o carte si m-a injurat cu pofta. Asa e el, daca il intrebi ceva, te injura. Vinde carti in fata casei lui de langa Piata Romana. De fapt nu vinde, mai degraba isi omoara timpul. Face rost de ceva maruntis pentru tigari si sticle ieftine de vin, isi sperie toti clientii si pierde timpul cu te miri cine. Nu sunt sperios din fire, nu ma inspaimanta o injuratura si nici nu fac prea mare caz. Cu tot scandalul pe care il face, pare complet inofensiv. A lasat-o un pic mai moale vazand ca nu plec, dar tot mi-a explicat rastit ca stau de vorba cu un poet. Dan Andrei Negura, poet, scriitor, anticarul din Romana si basca, colonel.

Nu injura oricum ci injura bine. Injura destept intr-un fel. Are o verva debordanta si o meticulozitate pe masura. Imi spune ca ii place sa faca lucurile in ordine, temeinic. Nu am ce sa comentez, injuraturile lui sunt descriptive, au logica, sunt temeinice iar daca treci de unele cuvinte nepotrivite, daca le dezbraci de obscenitati, au o esenta interesanta.

Aseara am mai trecut o data pe acolo, l-am salutat si m-a oprit. Am stat pe scaunul de alaturi, are unul pregatit pentru oaspeti. Mai are ceva prieteni printre multii pierde-vara de la Romana. Cu unii imparte un vin la bidon de plastic, cu altii doar vorbe. Cu mine a vrut sa imparta o bricheta dar nu fumez. M-a pus sa astept, ii ocupa toata atentia un sms la care scria de zor. Nu pentru ca avea mult de scris ci pentru ca se incurca in butoane. Am asteptat. M-am uitat la carti si la el. Este neingrijit si ciufulit, trezit din somn si parca ramas in hainele in care a dormit. Cu unghii scurte si murdare, zbarcit si slab. Cureaua ii este stransa pe niste blugi prea largi si soiosi si poarta o incaltaminte sport, chinezarii de prin anii nouazeci. Cartile sunt multe, asezate in lazi de fructe dupa criterii greu de descifrat. Casa este frumoasa, cu doua etaje si arcade iar curtea relativ mica are rol de depozit. Ce e de vanzare este afara, inauntru sunt volume nesortate, un fel de debara a anticariatului. Banuiesc ca isi vinde propriile carti, are multe, sunt o mie.

Inca nu s-a oprit, a gresit ceva si sterge, o ia aproape de la capat cu sms-ul ala, degetele lui par prea groase pentru tastatura meschina. Dupa un timp, asa din prima, m-a intrebat care sunt ultimile doua cifre ale numarului meu de telefon. Saizeci si unu ii zic dar constat ca e nemultumit, cauta un noua zeci si sase. L-am intrebat la ce-i trebuie. Mi-a spus ca sunt tampit si a omis sa imi raspunda.

Dupa o introducere plictisitoare de care pare ca vrea sa scape cat mai repede, imi vede aparatul de fotografiat. “Esti paparazzi, nu?” Ii raspund cu un nu accentuat si ii spun ca sunt fotograf. “Aha, pai arata-mi fotografiile din aparat si iti spun eu de care esti. Ai curaj?” Aveam cateva cadre trase cu minute in urma. Nimic cu adevarat special. Obisnuiesc sa fotografiez tot felul de trasnai. De cele mai multe ori banalitati. L-am lasat sa se uite mai mult ca sa ii intru in joc. Mi-a zis sa tac, stie el mai bine. A vazut una, a vazut doua. A dat inainte si inapoi. M-a privit destul de critic dar mi-a spus ca am ceva imagini acolo. Cateva ii plac, pare ca nu sunt asa fraier. Lucrurile ii veneau oarecum manusa, nu a putut rata ocazia de a face un pic pe desteptul. Este poet sau scriitor… sau colonel. Oscileaza destul de des intre diversele personalitati dar este artist la urma urmei. Un om al cuvintelor ce nu poate rata o asa ocazie si incepe sa gaseasca titluri relevante pentru ce vede pe ecran. “Uratul in oglinda acvatica” o potriveste pentru o casa ce se reflecta intr-o baltoaca, “Fiinta vie legata in fier” pentru o scoarta de copac prinsa intr-un gard, “Balamuc postcomunism” pentru o imagine din Piata Victoriei. M-a certat ca nu-mi notez, mi-a dat foaie si pix pentru ca nu aveam. A rupt o carte aflata la indemana asa ca le-am notat. Gaseste un cadru cu un porumbel storcit pe asfalt si ramane fara cuvinte. Mi-a spus ca nu ii poate da un titlu pentru ca trebuie sa ii faca o intreaga poezie, numai sa isi intre in stare. Imi da aparatul si mimeaza un fel de transa creativa, ia o gura de vin… mai ia una si… schimba subiectul.

Vrea sa isi aprinda noua tigara, imi cere un foc dar n-am, pana la urma se descurca singur. Il fotografiez in timp ce o aprinde. Vede si ma asteapta sa termin, a pastrat flacara de parca ar fi fost pregatit sa aprinda tot pachetul. I-am dat sa vada, nu a zis nimic. Apoi i-a venit o idee, sa imi faca si el poze. Ii dau aparatul si il las sa se joace. Era suficient de baut si suficient de intuneric afara incat sa nu fie in stare sa faca nici o imagine clara. Mi-a spus ca e aparatul de vina, ca el stie si ca are unul mai mic si mai bun care face mai multe, inclusiv fotografii in infrarosu. M-a spus sa astept doua minute. Nu a fost doua ci vreo zece dar s-a intors cu aparat cu tot si a inceput sa ma pozeze. Si de aici si de acolo si din spate si din fata, mai departe, mai aproape. Avea o gratie interesanta, statea oarecum pe vine, nici prea sus nici prea jos si se legana apatic. I-am mai facut si eu o fotografie. A fost amuzant si a durat ceva, pret de vreo cinsprezece blitzuri. Mandru, mi-a aratat rezultatul. Da, erau clare. Blitz-ul acela inestetic si-a facut treaba, se vedea ceva. Incepe cu ultima si deruleaza spre prima, trece de mine si ajunge la altii. Avea cardul plin cu 300 de poze. Arabul din colt la care ia masa, “arabul asta asta e un mafiot”, asistenta lui, niste gunoieri, ceva femei necunoscute, “asteia i-am facut o ora poze si apoi o ora am tinut-o in pat” si “iubita lui”, o politista de la circulatie, frumoasa ce-i drept, imbracata intr-o uniforma impecabila numai buna pentru clasicele fantezii erotice pe care poetul nostru le afiseaza din plin. “Ei, ce zici?” ma intreaba vrand parca sa-i laud aparatul dar si performantele fotografice. Ii zic ca e bine, probabil cu gandul la politista, chiar bine. “Aparatul tau e mai bun”, completeaza el, “dar nu stii sa il folosesti, de unde il ai?” I-am spus ca l-am cumparat singur si ca inca invat. “Asa sa faci!”, mi-a spus aproape in acelasi timp in care imi promitea ca imi va face expozitie la el pe gard si ma va introduce in cercuri inalte, are prieteni chiar si la Paris.

Pare ca sta singur in casa. Are anticariatul ambulant de “o mie de ani”. Zice ca mai are patru copii si doi nepoti si mai vrea inca sapte sau zece daca sa poate. Nu stiu daca e adevarat, pare singur si neingrijit. Nevasta nu mai are sigur, nici inel pe deget. Nu l-am intrebat de asta, se vedea ca nu exista nici o femeie prin preajma. Are 57 de ani, poate prea tanar pentru nepoti. Mi-a spus ca s-a “futut” devreme si d-aia. Stau pe scaunul ala de o ora. A trecut timpul repede, nu am realizat ca este incomod. Vantul incepe sa bata prin cartile asezate intr-o ordine haotica in aproape toata curtea. Cred ca sta sa ploua. Mirosul imi aduce aminte de tata, de cele peste trezeci si cinci de mii de carti pe care le avea. Cartile vechi au un anumit parfum. Praf cu hartie veche, praf intre pagini, este un miros aparte. In timp ce mie imi zburau gandurile iar poetului nostru privirea pe fotografiile ce tocmai le facuse, ne deranjeaza un client. Vroia nu stiu ce carte, o cronica. Poetul ii spune ca o are dar nu inainte de a-l injura un pic, deranjeaza doi artisti, aratand si spre mine. Nici clientul nu era hotarat ca vrea sa cumpere dar nici poetul nu parea ca vrea sa ii vanda ceva. Totul se termina, previzibil si amuzant pentru mine, cu un potop de injuraturi intrecut numai de un scurt episod anterior, cu unul altul de nu adusese tigarile de ieri.

Ma invita sa schimbam contactele. Ii dau numarul de telefon raspuzandu-i in acelasi timp si unui intreg interogatoriu. “Ai copii, esti casatorit, ai casa ta?”, intreba curios mosul. Cred ca trecea incet incet la personalitatea de colonel. Nu inainte insa de a-mi explica etimologica cuvantului “muie”, “inseamna fata, figura, in tiganeste, de aici pana in Spania”. Poetul, scriitorul si anticarul sunt brusc eclipsati de colonel. Nu stiu daca are vreo treaba cu armata dar nici nu stau sa ma conving, e frumoasa povestea si prefer sa o las sa curga asa. Imi spune ca acum stie tot, are toate informatiile. Daca fac ceva necurat, “puscarie scrie pe numele tau”. Ma arat usor inspaimantat ca sa ii fac jocul. Imi spune ca are camere video peste tot. El sta la parter si la etaj este SRI-ul. Are in primire toata Piata Romana, imi arata cu degetul unde maine se vor face tranzactii cu droguri, asa i-au spus informatorii. Pare ca ma racoleaza, imi da un nume de cod: “Fotoalec”, nu stiu ce smecherie in spaniola. Se ia cu vorba si uita codul cu totul. Ma pune “Alex Foto” in telefon. Vine randul meu, il intreb si eu diverse lucruri doar asa de dragul echilibrului. Nu imi raspunde mai nimic, decat ca e nepotul Brancovencei ce a construit casa. Numarul lui de telefon este simplu, o “revolutie din secolul nouasprezece pentru primele doua cifre, ziua craciunului pentru urmatoarele doua si anul in care a fugit Pacepa pentru ultimele”.

Simt intr-un fel ca ma foloseste. Isi omoara timpul cu mine. Are nevoie de companie, o companie de orice fel. Am timp si este in regula. Si eu ma folosesc de el. Ii spun ca daca tot este poet sau scriitor, vreau sa cumpar o carte dar una scrisa de el. Pare incurcat, asa cum banuiam. Zice ca are poeme si le vinde dar sunt in capul lui. Cinci lei bucata, ii zic sa imi zica de vreo zece lei dar iar schimba subiectul. Imi spune ca el singur a format doi regizori mari. Din cartile lui au citit. Veneau aici ca la batranul sef de trib. Am intrebat cum ii cheama, mi-a spus ca sunt plecati in Spania si a schimbat subiectul iar.

Am stat o ora si ceva. A trecut repede timpul dar cu un oarece folos. Poetul, scriitorul, anticarul si colonelul sunt fiecare in parte amuzanti. Am facut si doua poze bune. Ma ridic si ii spun ca plec dar vrea sa mai stau. Ii repet ca trebuie sa plec dar poate mai vin candva. Nu de alta dar expozitia pe gard pare o idee interesanta. Vazand ca nu poate sa ma tina, imi zice “pleaca!” in chip de ultimul cuvant. Altfel spus, sa para ca el, colonelul, m-a lasat sa plec. Nu merge asa cand vreau eu ci doar atunci cand vine ordinul. Mai imi spune o chestie, imi da un sfat: “Mai bine sa te ia lumea de nebun decat de prost, auzi?”. Nu pare doar un sfat din cele gratuite de fiecare zi. Este verificat, Poetul, scriitorul, anticarul si colonelul sunt nebuni, dar prosti nu sunt.