Pus în faţa unei situaţii neaşteptate, sunt silit să retractez toate cele afirmate în precedentele două texte. Am inventat fără pic de jenă scrisorile domnului Antinoghen T.  – numai din dorinţa de a avea succes. Îmi doream să devin celebru, construind un scandal imaginar pe seama cuiva lipsit de vină.

            Fireşte că oraşul este oraş, că bulevardele sunt bulevarde, la fel cum tot ceea ce fiecare dintre noi a văzut că este nu este altceva decât ceea ce a văzut. Dacă ai în faţa ochilor o dugheană, o dugheană ai în faţa ochilor. Dacă ţi se pare că ai altceva – te duci la medic. Şi tot aşa cu şantierele, cu intersecţiile, cu parcurile. În Cişmigiu, lucrul cel mai bun pe care îl avem de făcut este să ne spunem că ne aflăm chiar în Cişmigiu. Nu vom greşi.

            Commençons par la considération des choses les plus communes, et que nous croyons comprendre le plus distinctement, à savoir les corps que nous touchons et que nous voyons. Pentru că nimic nu este în intelect fără să fi fost mai întâi în simţuri. Îmi este aproape ruşine gândindu-mă că mă pregăteam să-i atribui domnului Antinoghen T. amendarea acestei formule. Avea să spună că misterioasa destinatară a epistolelor sale, deşi i-a ocupat în întregime intelectul, n-a ajuns niciodată să-i fie realmente cunoscută prin simţuri. Asemenea fantasme condamnabile aveau să-l transforme pe falsul lor plăsmuitor într-un personaj complet străin de viaţă, personaj care n-a observat, până şi în parcările ori pe la recepţiile unor hoteluri din centru, domnişoare care, dimpotrivă, ajung foarte lesne la simţurile clienţilor, fără a-şi pune vreodată probleme legate de intelectul acestora.

            Pe scurt, mârşava mea intenţie era de a-mi ridiculiza victima, ticluindu-i o imagine conform căreia n-ar fi avut capacitatea de a înţelege absolut nimic din cele ce se petrec. Fiindcă: 1. Lumea este tot ce se petrece; 1.1. Lumea este totalitatea faptelor, nu a obiectelor; 1.11. Lumea este determinată prin fapte, respectiv prin toate faptele; 1.12. Căci totalitatea faptelor determină ce se petrece şi, de asemenea, tot ce nu se petrece; 1.13. Faptele în spaţiul logic constituie lumea; 1.2. Lumea se divide în fapte; 1.21. Ceva poate să se petreacă sau să nu se petreacă şi tot restul să rămână acelaşi; 2. Ceea ce se petrece, faptul, constituie existenţa stărilor de lucruri. Etc. Îmi cer scuze faţă de cititor, aceste absurdităţi mi-au venit în minte chiar acum – şi am resimţit nevoia profund umană de a le exprima ca atare. Puteam resimţi nevoia de asemenea profund umană de a scrie o carte care să se termine cu cuvântul “maioneză”. Am avut noroc.

            În fine, oraşul nu este o ţesătură de citate. Recunosc. Şi nu este nici un atlas de anatomie, nici un portret al vreunei doamne. Chiar dacă ar spune-o cineva – cum plănuisem eu de a o face susţinând că domnul Antinoghen T. ar fi spus-o – , tot n-ar avea importanţă, deoarece cuvintele nu au realitate decât ca flatus vocis. Trebuie să ne întoarcem la concret, la individualitatea a ceea ce este individual. Pe străzi, nu ne muşcă noţiunea de câine. Proiectul meu era să-l înfăţişez de integrul cetăţean mai sus numit ca pe un imbecil mioritic, în stare să viseze cai verzi pe pereţi atunci când află că nişte nemernici tocmai se pregătesc să-l omoare (la apus de soare). Nu încape îndoială că domnia sa nu ar fi procedat astfel, ci s-ar fi comportat în mod responsabil, ar fi lăsat în plata Domnului aburelile cu nunta cosmică şi alte prostii şi le-ar fi tras-o-n dudă şmecherilor. Pentru că oraşul ăsta nu mai are trebuinţă de nesimţiţi care stau să ardă gazul imaginând oi vorbitoare, ci de locuitori cu simţ civic, de adevăraţi viteji care fac bani din oi, fugăresc papagalii cu limuzina şi înalţă atât autostrăzi (şi le înalţă mult, dar mult), cât şi nivelul de trai al concitadinilor. Paricopitatele să dea brânză, gata cu metafizica!

            Pe de altă parte, mă simt dator să-i cer scuze doamnei căreia i se adresau, chipurile, documentele scornite în precedentele mele articole. După cum se va fi observat, de acolo risca să reiasă că dumneaei nu avea altă treabă decât să inspire tâmpeniile poetice ale presupusului autor. La un moment dat, îmi trecuse prin minte chiar să-i atribui (lui) un pasaj precum cel ce urmează: “Am fost de o sută de ori gata s-o iau în braţe. Numai Dumnezeu ştie ce înseamnă să ai în faţa ta atâta drăgălăşenie şi să nu poţi întinde mâna s-o apuci; şi totuşi e un imbold firesc al omului să apuce. Nu întind copiii mâna către tot ce văd?... Şi eu ce fac?” – sau precum acesta: “Ce copil sunt! Ce lacom sunt după o astfel de privire! (…) Sunt nebun, iartă-mă! ar trebui să-i vezi ochii aceştia (…) Am căutat ochii (ei). Rătăceau de la unul la altul! Dar asupra mea! asupra mea! asupra mea! care numai la ea mă uitam, nu se opreau!... Inima mea îi spunea de mii de ori adio! Şi ea nu mă vedea! Au pornit, şi în ochi mi s-a ivit o lacrimă. M-am uitat după trăsură şi am văzut pe (…) aplecându-se pe uşa trăsurii şi întorcând capul înapoi ca să privească… Pe mine să mă privească?... (…) Plutesc în incertitudine; mângâierea mea e asta: poate că s-a uitat după mine! Poate!...”. Ce idiot! Niciodată un om de asemenea calibru, nici măcar un scriitor cât de cât talentat n-ar fi înşirat aberaţiile astea! El ar fi descris un vagin (pe care nu l-ar fi numit atât de pretenţios, atât de retrograd, atât de snob), un vagin prin care ar fi trecut şase tramvaie pline cu joint-uri! Ca să nu mai vorbim despre imaginea umilitoare a femeii – aşa cum voiam s-o prezint! Ajunsesem atât de jos din punct de vedere moral, încât mi-o imaginam în fustă (sau chiar – mai ştii!... – în rochie!), frumoasă şi delicată, muză, parfumată, zveltă, cu plete ca apa, zâmbet ca trandafirul şi alte căcaturi. Să fim serioşi! Îmi voi revizui (promit!) această atitudine misogină! Bine că nu am apucat să public mizeriile calomnioase care mă bântuiau!  Acum, trezit întâmplător, am înţeles ce trebuie făcut – şi voi exalta în rime albe femeia liberă, puternică, stăpână pe destinul ei, angajată la o multinaţională şi exprimându-şi deplin creativitatea 8 ore pe zi în faţa monitorului unui calculator, apoi încă două la  volan,  surâzând eficient când ia loc la masa negocierilor, votând (aşa cum se întâmplă de vreo 20 de ani la noi în ţară) pentru binele şi prosperitatea generale, împingând cu elan coşul pe roţi într-un magazin universal, apoi scoţându-şi treningul pentru a-şi pune blugii tăiaţi la cur şi a merge în club (fără a uita spray-ul paralizant şi prezervativele din poşeta cu paiete)!

            Rămâne doar să mai spun că domnul Antinoghen T. (căruia îi cer încă o dată iertare şi îi promit că nu voi mai face nicicând public numele Hestugma) nu există.