“Fenomenele şi procesele care au loc în sânul naturii – dar şi cele care au loc în sânul societăţii – sunt diverse”. Iată vertiginoasa revelaţie despre care mi s-a spus că s-ar produce sistematic în momentul trecerii printr-un punct anume de pe strada Domniţa Anastasia. Că, adică, treci pe acolo, indiferent la ce oră, indiferent cât de repede ori de încet, indiferent la ce te-ai gândi – şi ţi se revelează că “fenomenele şi procesele…” etc.

            Cu preţul câtorva zeci de minute pline de prudenţă (având în vedere prietenoasele instituţii ce se află în zonă şi ai căror ochi vigilenţi n-ar pierde ocazia de a cădea asupra unuia care se tot învârte aparent fără ţintă), am identificat respectivul punct aproape de intersecţia cu strada Eforie, pe stânga venind dinspre Calea Victoriei, pe trotuarul îngust şi, în plus, sufocat de boturile maşinilor parcate la margine şi muşcând bordura.

            Încă nu se ştie cu precizie de ce lucrurile stau astfel. Unii cercetători susţin că totul a început cu o lună şi jumătate în urmă (poate două), de la un eveniment ce a rămas învăluit în mister. Prin calcule bazându-se pe unele date care îmi scapă, s-a putut afirma chiar că numitul eveniment ar fi avut loc între 1 şi 3 octombrie (2009, desigur), în jur de miezul nopţii, pe o ploaie măruntă. Am încercat să rememorez ce s-a întâmplat în acele zile (mă rog, nopţi). M-am uitat prin hârtiile mele, prin arhivele ziarelor – şi nu am descoperit nimic deosebit. Oricum, nimic apt să trezească bănuiala că ar fi declanşat o asemenea ciudăţenie. Pe de altă parte, într-adevăr, o anumită instabilitate atmosferică a fost notată pentru perioada în cauză. Din fericire, numai atât: “o anumită instabilitate atmosferică”; ar fi fost excesiv de facil dacă, după clişeul cu miezul nopţii, am mai fi avut şi vreo furtună cu fulgere şi tunete.

            Hazardul a făcut ca unul dintre colegii mei de la Universitate să-mi relateze, chiar săptămâna trecută, un fapt extraordinar legat de colţul cu pricina. Era vineri seara, pe la ora 20,30. Iniţial, am avut tendinţa de a nu lua în serios povestea, dat fiind că naratorul o plasa tocmai într-o seară de vineri 13. Alt clişeu?! Însă profunda bizarerie a conţinutului poveştii m-a determinat să-i dau crezare – nimeni, fără îndoială, necheltuind atâta energie  doar pentru a asambla o farsă de gust incert. Colegul meu venise pe strada Eforie cu un pahar de suc de portocale într-o pungă şi stătea să-l bea. Deodată, vizavi, a remarcat o femeie tânără care mânca un măr.

            Incredibila întâmplare ne-a pus pe gânduri. Putea fi chiar şi o crimă la mijloc – sau, de ce nu?, o referinţă culturală bine mascată. Mi-am adus aminte că, la finalul aventurii din Strada de 19 grade, îl zărisem pe Antinoghen T., la braţul splendidei doamne cu pletele întunecate, luând-o exact în acea direcţie. I-am scris îndată un mesaj, mărturisindu-i ce mă neliniştea.

            Mesajul meu l-a surprins. Nu se gândise niciodată la una ca asta. Şi totuşi, după cum mi-a scris apoi, nu era exclus ca unele dintre gândurile sale recente să se explice tocmai astfel. O manifestă fractură în discursul său m-a derutat.

            Redau aici (parţial) răspunsul:

            “Dacă suntem puţin atenţi (ca atunci când, de pildă, soluţionezi o enigmă depistând un acronim într-un text fără cap şi coadă), observăm că obiectele din Bucureşti nu au dimensiuni fixe. În anii ’70, o banală cană cu apă cântărea mult mai mult decât astăzi. Un creion din acea epocă avea o lungime egală cu a antebraţului meu (sau şi mai şi). La început de tot, chiar şi cuvintele erau mai greu de pronunţat. (…)

            Este o evidenţă că anii ’80 şi ’90 au venit cu rapida scădere a dimensiunilor obiectelor. Cana putea fi ridicată cu uşurinţă, creioanele rareori mai depăşeau mărimea unei palme, iar cuvintele se lăsau rostite fără nici o dificultate. (…) Masa din bucătăria părinţilor se micşorase la rându-i, nu mai aveam dificultăţile dinainte de a ajunge cu coatele pe ea (ca mai devreme cu vreo 5 ani).    

            La începutul mileniului 3, nimic nu părea să se fi schimbat faţă de perioada imediat precedentă. (…) Mă întreb dacă era o iluzie datorată neglijenţei mele.

            Iluzie ori nu, iată că, în 2002, aşa cum se ştie, s-a declanşat o nouă mişcare – de astă dată privind dimensiunile timpului. Am constatat că, în funcţie de unele amănunte caracteristice, întrevederile cu o serie de oameni au început să dureze mai mult, iar cele cu o altă serie de oameni (serie mai restrânsă, e drept) – mai puţin. Aceasta în ciuda ceasului, care se încăpăţâna să arate contrariul. Nu cred că am înţeles bine mecanismul.

            (Ar fi prea complicat să mă opresc la semnificaţia istorică a două zile din anul 2004 – mai ales că am publicat materiale referitoare la ele. Să fi fost pe la sfârşitul primăverii sau prin iunie când am descoperit o cămăruţă, deasupra unei curţi interioare, unde 5-6 centimetri se comportau ca distanţa dintre Infern şi Paradis. N-am mărturisit nimănui descoperirea, dar, în lunile următoare, nu puţini cunoscuţi mi-au atras atenţia că încep să capăt o figură de alcoolic. Vă imaginaţi că, decât să fi scos o vorbă despre ceea ce ştiam, era de preferat să dau în vileag până şi ceea ce deja auzisem în legătură cu Hestugma – n.n., S.G.: exagerare tipică pentru Antinoghen…).

            Nimic – dar

            ABSOLUT NIMIC!!!,

            – repet – nu m-ar putea determina să-mi asum riscul unei cercetări mai consecvente asupra actualelor simptome ale bolii ce roade pe dinăuntru Capitala! Pânza de păianjen despre care vă spuneam săptămâna trecută – şi aţi avut amabilitatea şi instinctul de conservare să nu îmi reproduceţi vorbele în articolul dumneavoastră din bucurestiivechisinoi.ro, mulţumesc – este foarte amplă. Nu ştiu câte puncte din oraş nu maschează, în fapt, nodurile acesteia. Gândiţi-vă numai la ceea ce implică rarele  informaţii pe care vi s-a permis să le încriptaţi în textele recent apărute… Reluaţi pasajul care se încheie aici.

            Timpul, nu este nici un secret, îngroapă tot pe-atât pe cât dezgroapă. Unele detalii se vor pierde, altele vor ieşi la iveală – eventual deformat. Cum să prevedem care şi cum? Aţi observat, fireşte, că, în ultima vreme, treptele de urcat până la apartamentul dumneavoastră s-au înmulţit? Număraţi-le şi vă veţi convinge. Tot astfel, aţi avut, probabil, intuiţia că, de câteva săptămâni, drumurile către zona în care aţi descoperit Strada de 19 grade (şi trunchiatele aluzii la Hestugma) sunt mai lungi. Mă bazez pe subtilitatea de care aţi dat mereu dovadă pentru a interpreta ceea ce deja aveţi la dispoziţie.

            Este cel mai mic lucru pe care îl puteţi face acum. Pentru mine – aşijderea.

            A!, şi mai am o rugăminte: încetaţi cu cercetările în jurul destinatarei mesajului pe care l-aţi dat în revistă sub titlul Dezvăluire: nu aveţi nici o şansă. Nu alta decât v-am oferit (până) azi”.

            Cititorii cei mai aprigi vor fi sesizat decupajul.

            Desigur, nici gând de a renunţa la cercetări.