Oraşul se schimbă odată cu noi. Imaginea sa a evoluat pe măsura trăsăturilor noastre sufleteşti a cărui vitrină este fizionomia. Înfăţişările oraşului se modifică odată cu chipul nostru ca urmare a unui foarte interesant mimetism. Deoarece formăm un singur organism viu, care trăieşte şi moare.

În această relaţionare oraşul devine ceea ce dorim noi să trăim, cu fiecare generaţie şi fiecare proiecţie împlinită la două trei generaţii. Reciproca este schimbarea pe care o suferim noi ca urmare a modificărilor de peisaj impuse. Astfel am construit oraşul-miraj, oraşul-multiplicat într-un spaţiu delimitat şi controlabil cu ajutorul camerelor de luat vederi, oraşul-multifuncţional destinat consumului unei zile, oferind un straniu sentiment de siguranţă şi de confort, diferit şi altfel aplicat faţă de ceea ce a dobândit psihicul uman în decursul timpului.

Acest oraş-multiplicat în sute de oraşe este mall-ul. Schimbările pe care ni le aduce în viaţă, pe negândite şi cu o rapiditate nebănuită sunt mai multe. Dorinţa de a flana pe culoarele luminate prevalează asupra vieţii de acasă. Spre deosebire de strada şi magazinele ei, oraşele etajate tematic ale mall-ului induce un nou tip de relaţionare. Oamenii nu se mai privesc unii pe alţii, se întâlnesc voluntar, impersonal, şters, lovindu-se fără voie în aglomeraţia spontană, fără să simtă, fără să privească, fără să răspundă la stimuli. Ei se  privesc întâmplător în vitrine. Ne-am obişnuit să ne descoperim pe fiecare urmărindu-ne prin geamul luminat al vitrinelor ca şi urme ale unor umbre umane, care ne sunt în preajmă, şi ele căutând, flanând, călătorind. Există atâta siguranţă încât nu mai simţim nevoia să ne ancorăm privirea de un alt trup, de o altă privire. Ne ferim de aceste lucruri. Nu dăm atenţie desfăşurărilor din jur numai cât să nu ne impiedicăm unii de alţii. Avem oraşul care ne va schimba modul de a ne trăi viaţa, un oraş care nu a inventat încă şi spaţii de locuit pentru doritori. Să nu mai părăsească niciodată acel loc. Aceasta se petrece în vreme ce, în celălalt oraş, cel de afară, străzile şi vieţile devin mai nesigure, previziunile devin incertitudini iar cantitatea de disconfort psihologic şi fizic este în creştere şi continuă diversificare.

Trăim ambivalent. Ne aflăm într-un oraş milenar ca structură sufletească din care vrem să evadăm şi căutăm refugiul într-un oraş organizat pe detaliul consumului de masă, cu reguli stricte şi severe, unde fiecare clipă este cuantificabilă în profit.

Un lucru se clarifică la scară istorică: dacă oraşul este în suferinţă se vede în primul rând pe chipul locuitorilor săi. Chipurile noastre reflectă starea de spirit în care trăim, intoleranţa faţă de celălalt şi neputinţa de a dialoga, atrofierea reflexelor faţă de bine, adevăr şi frumos. Chipurile ni s-au schimonosit pentru că în ceilalţi, care ne străbat spaţiul, nu vedem decât urâtul, dorinţa de a nimici, anula, stigmatiza.

Oraşul coboară întotdeauna pe chipul nostru. Stările sufleteşti armonizează sau  perturbă  morfologia oricărui spaţiu urban. Starea de nesiguranţă hrănită de lipsa orizonturilor de aşteptare în imediat, apoi rapacitatea şefilor sau a instituţiilor care administrează sfera publică, reprezintă primele realităţi care alienează destinul fiecăruia, adolescent, adult sau vârstnic. Frustrările, ratările, reuşitele sau idealurile visate doar sau împlinite, dau ritm oraşului. Acesta poate fi unul nevropat, alergic la fiecare atingere, sau unul candid, de relaţionare deschisă, directă