Potrivit Larousse, piaţa  este un "spaţiu public descoperit, într-o aglomeraţie". Dicţionarul de Urbanism defineşte piaţa ca fiind un "loc public descoperit format dintr-un spaţiu liber şi clãdirile care îl înconjoarã".

            Cele doua definiţii sunt similare în prima parte a enunţului, şi se completeazã în cea de-a doua: una dintre ele specificatã amplasarea pieţei – într-o aglomeraţie, ceea ce o asociazã orasului, iar cealaltã face referire la elementele sale componente. Aşadar, piaţa face parte din spaţiul urban, iar limitele sale sunt importante prin conturarea specificului şi delimitarea spaţiului interior. În ceea ce priveste patrimoniul natural, piaţa este un element antropic, nu existã decât prin creatia omului care îi defineşte caracterul. Conceputã pentru a gãzdui activitaţile umane reprezentative pentru fiecare perioadã, funcţionalitatea s-a diversificat,dar mare parte dintre activitãţile asociate initial anumitor spaţii s-au pãstrat.

            La nivelul spaţiului interior, piata poate fi închisã sau deschisã; piata închisã este delimitatã vizual pe toate laturile, aşa cum este cazul tuturor pieţelor medievale. Spaţiul pieţei deschise este însã foarte întins, şi dã impresia lipsei limitelor, sau a unor limite difuze.

            În perspectiva istoricã, pieţele au fost realizate,de obicei, în relaţie cu un element, sau cu o activitate la care se raportau. Astfel se disting pieţe care au fost generate de o constructie importantã pentru comunitate – biserica, primaria-, sau de un element central – arc de triumf-, pieţe destinate comertului, pieţe care adunã şi dirijeaza circulaţia.

            Evoluţia acestui element urban reflectã interese diferite ale diverselor perioade istorice.

• la greci, apoi la romani, piaţa era locul de adunare a cetaţenilor, unde se discutau problemele orasului;
• în evul mediu, pieţele, de mici dimensiuni si cu forme neregulate, erau în general destinate comerţului, uneori cuprindeau şi clãdirea primariei, şi foarte rar erau situate în apropierea bisericii;
• renaşterea – rolul cel mai important, care trebuie menţionat, aparţine lui Leon Battista Alberti care, susţinând cã un oraş trebuie sa fie nu numai comod, ci şi frumos, introduce o nouã idee: a esteticii urbane; perspectiva centralã (ca expresie a individualitaţii)  este cel mai bun instrument de reprezentare;în baroc, pieţele devin spaţii de punere în practicã a unor adevarate scenografii, reprezentând puterea noilor state absolutiste;
• începând cu a doua jumatate a secolului XIX, pieţele au rolul de reprezentare şi de rememorare, prin amplasarea unor monumente (istorice) – arce de triumf, columne; cele mai importante realizãri au loc la Paris, unde pieţele realizate de Haussmann valorificã anumite construcţii importante (opera,gara), dar al cãror rol principal este de circulaţie – promenade şi transport motorizat;
•  odatã cu perioada modernã şi manifestarea primelor semne ale globalizãrii, pieţele sunt legate tot mai mult de domeniul circulaţiei şi al economicului.

Agora greceasca                                Piata medievala - Piazza del Campo, Sienna

Piata clasicista,de reprezentare - Place des Vosges,Paris                            Piata baroca - Piata Capitoliului, Roma

           Odatã cu dezvoltarea mijloacelor de deplasare, majoritatea marilor pieţe au fost concepute, sau sunt folosite acum, pentru a favoriza circulaţia motorizatã. Dacã pieţele medievale sunt la scarã umana, ceea ce la face mai uşor de apropriat de cãtre oameni, pieţele moderne şi contemporane, prin scara foarte mare, devin numai puncte de reper şi locuri de trecere. În plus,în cazul pieţelor realizate pânã în perioada industrialã – cu excepţii, şi din aceastã perioadã – li se adaugã funcţia de monument istoric. Acestea pot fi considerate cauze care stau la baza îndepartãrii faţa de spaţiul public al pieţei,şi de considerare a lui cu o anumitã distanţare.

            La acest lucru se adaugã şi faptul cã esteticul nu mai reprezintã o cerinţã; în încercarea de a realiza spaţii potrivite pentru "societatea hypertext", aceastã carenţã este evidentã, pentru cã presupune o diminuare a sensibilitãţii prin neglijarea fondului spiritual al locuitorilor, iar consecinţele sunt vizibile atât la nivel formal,cât şi conceptual – prin golirea de sens - a majoritãţii  realizãrilor contemporane. Raţionamentul evoluţiei semnificanţei spaţiului urban este dus mult mai departe de cãtre Françoise Choay, care îi demonstreazã monosemnificanţa. În timp ce golirea de sens este o apreciere facutã în relaţie cu sensul iniţial, care ori nu mai existã ca atare, ori nu mai existã prin incapacitatea majoritãţii de a-l înţelege, reducerea semanticã a spaţiului construit la monosemantism aduce în discuţie o perspectivã cu totul nouã: importanţa economicului. Odatã având aceasta demonstraţie, nu ne ramane decât sã observãm aceastã tendintã în oricare spaţiu public,implicit piaţa. Elementele globalizarii se fac simtite in toata lumea, si se vorbeste de economia orasului si de managementul oraşului. Economicul capatã putere tot mai mare prin posibilitatea pe care o oferã, de a schimba modul de viaţã al oraşului, dar şi lipsa de timp pentru a atribui alte semnificaţii. Paradoxul este cã,în încercarea de a rãspunde nevoilor indivizilor hypertext, rãspunsul este în majoritatea cazurilor acelasi, şi se reduce tot la realizãri de ordin economic-pentru oraş, şi de ordin vizual(şn cel mai bun caz) – pentru locuitori. Începand cu anii 1920, piaţa începe sã se retragã din spaţiul public în centrele comerciale, aşa cum rolul de promenadã al strãzii tinde sa fie luat în mod gradat de aceleasi mall-uri.

            Aşa cum se observã, nu se poate separa o analizâ a evoluţiei oraşului şi a semnificaţiilor sale, de cea a elementului piaţa. Acesta este spaţiul sãu principal de reprezentare,şi unde se reflectã în mod direct tendinţele respective.

            Se poate spune,deci, cã modul de tratare a pieţei reflectã succesiunea şi modificarea valorilor societãţii şi a principiilor pe care ea se clãdeşte, acesta constituind elementul de specificitate.

Referinte bibliografice:

ASCHER, François – Les nouveaux principles de l'urbanisme, ed. l'Aube, 2004

BOFIL, Ricardo&VERON, Nicolas – L'architecture des villes, ed.Odile Jacob,                                 

                                                 Paris, 1995

CHOAY, Françoise&MERLIN Pierre – Dictionnaire de l'Urbanisme et de    

                            l'Amenagement, Presses  Universitaire de France, Paris, 1988

CHOAY, Françoise – Le sense de la ville, ed. du Seuil, Paris, 1972

HAROUEL, Jean-Louis – Istoria urbanismului, ed. Meridiane, Bucuresti, 2001

LAVEDAN, Pierre – Histoire de l'urbanisme, ed. Henri Laurens, Paris, 1941

Le petit Larousse, ed. Larousse, Paris, 1995

Sursele fotografiilor:

http://www.bible-history.com/jerusalem/firstcenturyjerusalem_upper_agora.html

 www.publicspaceanalysis wordpress com

http://www.linternaute.com/paris/magazine/diaporama/06/paris-vu-du-ciel/2000/images/13.jpg

http://kidslink.bo.cnr.it/guercino/ic9/ipertesti/michelangelo/pag15.html