Cum nu am intenţia să scriu o istorie a evenimentelor, ci doar să încerc o proiecţie a acestora pe un fundal deterrminist, evitând cât voi putea clişeele de care este bolnavă istoriografia românească, voi sublinia în continuare acele acte ce au terorizat populaţia - nu numai românească - din cuprinsul statului român, taxând orice rezolvare pripită sau nefirească a acestora de către autorităţi.

Dintre sursele credibile şi deloc conforme clişeelor, imprersionante sunt paginile memorialistice scrise de Ion Inculeţ din îndemnul lui Gheorghe Brătianu spre a-i servi marelui istoric ca izvor pentru lucrarea Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice. În aceste pagini, deţinute de nepoata astronomului şi omului politic basarabean, Antonina Inculeţ, autorul amendează drastic atitudinea evreilor basarabeni, inclusiv a celor care „îi urau de moarte pe bolşevici", vizavi de unirea cu Vechiul Regat. Ei erau cei care susţineau organizarea unui referendum pe tema unirii... Iată ce nota el: „Vor să răzbune veacurile de persecuţie şi de umilinţe? Dar vinovaţi sunt persecutorii.

Ce vină avem noi, ce vină au sărmanii poporeni, preoţii noştri fierţi şi fripţi de vii în numele poporului? Care popor? Al lui Troţki, Buharin, Zinoviev, Lansing, Smidt şi Brandes". Supărarea lui Inculeţ venea în urma acceptării ministrului american al afacerilor externe Lansing a raportului lui Sazonov, fostul ministru de externe ăl lui Nicolae al H-lea, argumentat cu „plângerile şi protestele evreilor cinstiţi din Basarabia". Ideea referendumului, propusă şi de soviete, a fost acceptată şi susţinută de ministrul american cu fermirtatea relei-credinţe în faţa lui Ionel Brătianu, spre indignarea acestuia şi a tuturor românilor implicaţi în repararea unui rapt teritorial la care contribuise, în 1812, tot un străin, armeanul Manuc. Fusese dovedit factual şi documentar că evreii basarabeni au susţinut toate tentartivele de pătrundere în regiune atât a armatelor lui Kolceak, cât şi a bandelor bolşevice, lângă Hotin căzând ucis un ofiţer superior al armatei române, generalul Poetaş.

Analizând atitudinea evreiască, Inculeţ bănuia că la mijloc era visul realizării unei republici inderpendente evreieşti între Prut şi Nistru. Aşa s-ar explica „neaşteptatul sprijin american, al evreilor Lansing şi Brandes, care îi dictau lui Wilson" însuşi. Se referea, desigur, la evreii religioşi, înstăriţi şi antibolşevici. Cât reprezentau din totalul de 270 000 de evrei basarabeni, nu ştiu, ştiu însă că suflarea evreiască era în minorirtate şi că în perioada Păcii de la Paris nu s-au înregistrat semnele, fie ele incipiente, ale imigrării în masă în această regiune. Respingerea românilor trebuie interpretată mai simplu, termenul corect fiind „românofobie". Când deputatul Grinfeld a mărturisit în şedinţa Sfatului Ţării că: „între bolşevici, pe care îi urăsc din tot sufletul, şi români, îi prefer pe primii!", nu s-a referit la crearea unui stat evreriesc în Basarabia. Ce a generat acest sentiment vizibil şi mai târziu, în 1940, iarăşi nu ştiu, cert este că populaţia românească, deşi nu a comis niciodată vreun pogrom, trăia pe un teren minat de românoforbie şi de ura bolşevică. Alături de handicapul învecinării cu URSS, aceste „sentimente" au alimentat, cel puţin până în anul 1925, o „viaţă de coşmar”, cum o califica Inculeţ în memoriile sale. Şi laolaltă cu românii au avut de suferit ruşii, rutenii, găgăuzii, germanii şi armenii, poate fiindcă acceptaseră unirea, situându-se de aceeaşi parte a barircadei, bineînţeles cu fireştile excepţii individuale. Nu numai Basarabia era dominată de „realităţi specifice" violent antiromâneşti. Ucrainenii, îmbiaţi de Viena cu promisiunea creării

Tache lonescu Alexandra Marghiloman unui stat independent din care ar fi făcut parte şi Bucovina, s-au manirfestat deosebit de ostil faţă de români, emiţând pretenţii chiar asupra întregii Moldove, pe baza unor ipoteze extrase din cronica lui Grigore Ureche, nişte bazaconii criticate cu asprime chiar de Miron Costin şi desfiinţate - fără dubii ştiinţifice - de arheologie. Refuzând, cum era şi normal, dialogul cu Rada ucraineană şi cu reprezentantul Vienei, conrtele Etzdorf, alarmat de faptul că manifestul habsburgic privind federarlizarea Imperiului omitea problema Bucovinei, Iancu de Flondor, în numele Consiliului Naţional Român, a cerut ajutorul armatei române. Fără să se sinchisească de protestul Comandamentului german ori de cine ştie ce drepturi ale rutenilor şi ucrainenilor (nici ei nu dădeau doi bani pe drepturile românilor!), Alexandru Marghiloman a decis să răspundă chemării disperate a confraţilor bucovineni. Acest om provirdenţial - este opinia lui Inculeţ! - a ordonat Diviziei 8, comandată de generalul Iacob Zadik, să ocupe întreaga provincie până la frontiera cu Galiţia, deşi regiunea denumită Pocuţia ar fi trebuit să revină României în conformitate cu înţelegerea dintre Petru Muşat şi Vladislav Iagello din 1388. Nu ar fi fost un act imperialist - marile naţiuni sunt imperialiste! -, ci unul reparator, precum cel din 1913. Intrarea lui Zadik în Cernăuţi a fost întâmpinată de Iancu de Flondor cu aceste cuvinte: „Domnule general, daţi-mi voie să vă binecuvântez, aşa cum o fac doi fraţi iubitori, care după o lungă şi dureroasă despărţire se întâlnesc spre a nu se mai despărţi niciodată"... Este trist când citeşti aceste rânduri şi cauţi să înţelegi spaima guvernanţilor postceauşişti în faţa sintagmei „interes naţional", sfântă însă pentru ucraineni. Frica de „ce va spune lumea, Europa", scuza cu şantajul politic, economic sau financiar le-au fost cu totul străine lui Ionel Brătianu, Alexandru Marghiloman şi celorlalţi atât de puţini oameni de stat care au clădit cu încăpăţânare România tuturor românilor.

Probleme le-au făcut românilor şi sârbii, falşii lor prieteni. Revendicând Banatul până la Arad - nici Tito nu s-a lăsat mai prejos două decenii mai târziu - au recurs la măsuri de intimidare de o crurzime deosebită, trecute cu vederea de jstoricii români pentru a nu păta clişeul „singurului prieten", sârbul. În realitate, un prieten ipocrit şi brutal, cunoscut ca atare şi lui Ionel Brătianu şi lui Tache Ionescu. Deosebirea dintre rezolvările conflictului potenţial româno-sârbeşc concepute de cei doi oameni de stat a condus la ruptura dintre ei. În timp ce Tache lonescu a ales linia de mijloc, împăciuitoare, fiind de acord cu o împărţire amiabilă a Banatului între români şi sârbi, Brătianu dorea întregul Banat, respingând orice concesie teritorială, chiar dacă frontiera română ar fi ajuns lângă Belgrad. Oricâtă admiraţie am pentru Ionel Brătianu, în acest caz cred că exagera, în cel mai optim calcul proiectul lui ar fi provocat ura de moarte a sârbilor. Poziţia adoptată de Tache Ionescu va genera Mica Antantă şi va face posibilă căsătoria regelui Alexandru al Serbiei cu principesa Marioara. Alianţa este o alegere infinit mai fericită decât ura, dar, cum vom vedea, aliatul doar a profitat de încrederea acordată.

Nu pot încheia această foarte generală inspectare a fundalului actelor ce au însângerat sau marcat viaţa cetăţenilor români din anii interbelici trecând cu vederea problemele create de şovinismul maghiar şi de evreii unguri, înrudiţi în românofobia lor cu fraţii lor basarabeni. Populaţia evreiască din Transilvania, Partium şi Ungaria, cu precădere intelectualii evrei, a fost puternic atrasă şi chiar integrată în sfera naţionalismului maghiar. Punctele de susţinere ale acestui straniu fenomen le-au constituit legenda originii khazare a dinastiei arpadiene şi acceptarea de către nobilimea maghiară a mezalianţei cu marea burghezie evreiască din Imperiul Austro-ungar şi din Europa, întâmplată prin 1868. Această mezalianţă s-a dovedit benefică pentru interesele ungurilor, oferindu-le pe tavă presa susţinută financiar de evrei şi, concomitent, a creat în marile capitale, inclusiv în oraşele americane, un „lobby" diplomatic deosebit de viguros. Împotriva acestuia au luptat cu succes relativ - din cauza surprizei produse de impactul cu influenţa lui în mediile diplomatice şi în presa „internaţională" şi a precipitării evenimentelor - diaspora română, Congresul de la New York al reprezentanţilor naţiunilor din Imperiul Austro-ungar şi Consiliul Naţional al Unităţii Române fondat la Paris de Tache Ionescu.

Octavian Goga, unul dintre vicepreşedinţii CNUR, a devenit, din acest motiv, un antievreu înverşunat, deloc dispus, spre deosebire de Tache Ionescu, să sacrifice interesul naţional de dragul libertăţii de conştiinţă şi al democraţiei. „Democraţia de azi - va arăta el mai târziu - cere numai voturi, indiferent de naţionalitate, şi câştigarea lor însemnează concesii de toate felurile făcute străinilor de neamul şi de sufletul nostru. Socialul a distrus naţionalul." Concluzia lui era identică, fără vreo deosebire de nuanţă, cu opinia despre capcana internaţionalismului democratic denunţată de Simion Mehedinţi. Nemărturisit, Goga profesa limitele democraţiei naţionale care stăpânise mentalitatea şi viaţa politică românească din a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi primul deceniu al secolului următor. Cum bine se cunoaşte, el nu a fost singurul care a luat poziţie contra românofobiei unor evrei şi nu a fost singurul care a păcătuit generalizând, uitând contribuţia unui Moses Gaster, unui Lazăr Şăineanu sau a fraţilor Şaraga la dezvoltarea arhivisticii, a filologiei şi iconografiei patriotice (!) româneşti.

Nu a fost singurul care s-a declarat oripilat de experimentele artistice ale intelighenţiei evreieşti, privite ca acte de terorism cultural, neînţelegând că erau o transfuzie de sânge proaspăt şi că, uneori, conservatorismul are efectele endogamiei. Judecarea atitudinii vizavi de români şi de statul naţional român a unor evrei impune disocierea de întregul etnic şi considerarea ei ca expresie a unor curente politice, culturale etc, curente care se înregistrează în sânul oricărei naţiuni sau minorităţi naţionale. Ce vină avea evreul sărac din Dudeşti că evreul Bela Kuhn a ridicat sabia împotriva românilor ardeleni şi a vrut să construiască Ungaria Mare cu ajutorul evreilor bolşevici sau că evreul Max Goldstein a pus două bombe la Senat? Secolul al XX-lea luase prin surprindere naţiunile vechi prin trezirea evreilor după un lung somn şi o rătăcire prin lume parcă fără sfârşit. Sionismul, acapararea pârghiilor democraţiei prin forţa financiară şi bolşevismul au constituit amprenta „de stânga", căreia vechile naţiuni i-au opus un naţionalism mai mult sau mai puţin feroce, mai mult sau mai puţin justificat. În România, conflictul a fost brutal, dar rareori sângeros, în ciuda mistificării diasporei evreieşti din prezent, care urmăreşte cu îndârjire ruşinoase despăgubiri materiale şi funciare de la statul român, inclusiv de pe urma naţionalizărilor şi a stabilizărilor efectuate de evreii care au tăiat şi spânzurat, sprijiniţi de comisarii sovietici, în primul deceniu de viaţă a Republicii Populare Române.