În anii de după Revoluţie m-a fascinat neobosit un aspect pe care îl consider esenţial pentru ilustrarea nefastele stări de lucruri din România. Mă refer la metamorfoza inşilor vestici care, dintr-un motiv sau altul, ajung să trăiască timp mai îndelungat printre noi.

Să luăm următorul caz, ipotetic, desigur, dar lesne recognoscibil în numeroase alte împrejurări reale. Jonas Xsson, cetăţean suedez, e transferat ca şef al filialei române a concernului Ygrecsson, ce desfăşoară afaceri cu mobilă. Primul contact cu patria Mioriţei este devastator: neseriozitate, corupţie, slugărnicie, ipocrizie, prost gust şi nesimţire. De la aeroport pînă la hotel, de pe stradă şi pînă în ascensor, din holul building-ului şi pînă în eleganta sală de consiliu – totul îl şochează pe sărmanul Jonas. Este un ins civilizat aterizat într-o lume de barbari, şmecheri şi chiulangii. Nimic (sau aproape) nu merge cum trebuie. Aici nimic nu seamănă cu genul de viaţă pe care obişnuia să o ducă acasă: discretă, responsabilă şi eficientă. Dar suferinţa lui Jonas durează foarte puţin: de la 24 de ore la cîteva zile (să zicem trei). După ce şocul a trecut, urmează metamorfoza: eroul nostru începe şi el să întîrzie; ba chiar să se îmbrace neglijent; sau să fumeze în sala de consiliu, el, care în prima zi avusese impresia că realmente se sufocă; ori să dea şpagă ofiţerului de poliţie, femeii de serviciu ori partenerului de la Ministerul Public de resort; face datorii; învaţă să evite plata punctuală a impozitului; îşi achiziţionează o amantă băştinaşă, frumoasă, mai tînără decît consoarta-i stockholmeză şi mult mai dispusă la tot felul de mici giumbuşlucuri erotice ori sacrificii domestice; etc. Cu alte cuvinte, Jonas al nostru devine subit extrem de… român. Culmea e că îi place, că se simte în largul său, purtîndu-se de parcă s-ar fi născut aici. E atît de îndrăgostit de acest fel de a fi, încît nici gînd să mai dorească a pleca.

Cum să ne explicăm acest mister? De ce se „românizează” mulţi apuseni în contactul cu noi? Pentru că ei, venind aici, descoperă ceea ce uitaseră demult, chiar în prima copilărie: paradisul. Adevăratul paradis e întotdeauna în urmă, spunea Proust. E-adevărat. Constrânşi de o educaţie severă la responsabilitate şi seriozitate, apusenii descoperă în România gustul orgasmic al haosului, savoarea indicibilă a anomiei. Să uiţi de tine, să te părăseşti în braţele plăcerii, să pluteşti în deplină iresponsabilitate – ce poate fi mai minunat? De la o etică puritană şi orientată către randament, ei trec la o morală a intervalului extrem de hedonistă. Regresie, autoinfantilizare, polimorfism erotic, iată toată gama deliciilor psihanalitice pe care le achiziţionează în trăire Jonas şi cei ca el. Procesul alchimic este complet. După cum complet şi este reversul său, în cazul românilor plecaţi din ţară şi obligaţi să se adapteze unui sistem funcţional. Românii apuseni sunt mai curând cetăţeni occidentali decît individualităţi mioritice. Au uitat de mlaştina păguboasă a plăcerii, ajustându-se pe modelul responsabilităţii eficiente.