Cîte ceva despre Paradis

După toate aparenţele, ideea formulată exemplar de Marcel Proust, cea potrivit căreia „adevăratul Paradis se află întotdeauna în urmă”, a fost îmbrăţişată fără rezerve de Cioran. În textele acestuia din urmă nenumărate sînt pasajele în care adeziunea la adevărul surprins de Proust este declarată simplu, cu un surprinzător patos al sincerităţii. Ca probă a acestei sincerităţi stă năduful atîtor exclamaţii rătăcite prin scrierile eseistului născut la Răşinari: „Copilăria mea este o realitate uriaşă”, „copilăria mea a fost într-adevăr Paradisul”, „nu cunosc alt caz de copilărie atît de fericită ca a mea” etc. Doar că Paradisul moralistului nu este o entitate omogenă, armonioasă şi nediferenţiată. Dimpotrivă, el se înfăţişează ca un teritoriu „în trepte”, supraetajat şi polistratificat, comportînd numeroase nuanţe şi registre, în orice caz o anume defazare calitativă. În situaţia lui Emil Cioran, Edenul include neîndoielnic diferite zone de autenticitate, substanţă şi amploare.

De aceea, pentru el căderea din Paradis s-a dovedit un proces îndelungat, care a urmat o anumită logică a regresiei şi a pierderii. A fost o descompunere existenţială lentă, o „deflorare” treptată a inocenţei, o adaptare cronologică la rigorile cerute de principiul realităţii. La Cioran, poezia infinită a stării paradisiace a fost înlocuită progresiv de amara pătrundere în proza frustantă a realităţii. Spectrul edenic s-a îndepărtat succesiv de acela care şi-ar fi dorit o veşnică rămînere sub auspiciile Paradisului (şi, din acest punct de vedere, celebrul gînditor nu se deosebeşte cu nimic de cel mai banal dintre oameni, nostalgia Raiului marcîndu-ne în egală măsură pe toţi). Însă ceea ce-l particularizează pe Marele Înrăit în trăirea simţămîntului de prăpăd rezultat în urma căderii din Paradis este calitate expresiei în care acesta îşi comunică suferinţa. Stilistic, e dificil, dacă nu imposibil să aflăm o durere mai intens şi mai convingător exprimată cît priveşte pierderea stării edenice. Aici, în acest plan, Cioran cred că are argumente solide pentru a revendica limita de sus a performanţei expresive. Numeroşi comentatori îi recunosc o astfel de calitate. Iar rafinamentul formulelor în care îşi toarnă regretul de a fi căzut din Rai e direct proporţional cu sinceritatea suferinţei sale.

Răşinari, Paradisul dintîi

Prima etapă a acestei alungări din Paradis coincide cu părăsirea Răşinarilor. Pentru Cioran, acest „blestemat” şi „splendid” sat reprezintă, laolaltă cu natura sa luxuriantă şi cu coamele dealurilor ce-l împrejmuiesc, o summa a ideii de fericire. Scriam mai demult că idealizînd retroactiv, moralistul identifică în chip inconştient generozitatea naturii răşinărene cu mult dorita pozitivitate maternă (probabil mai curînd fantasmată decît reală, fapt reflectat şi de rarele şi foarte entuziastele referinţe la figura mamei). Şi Ferenczi, şi Jung, şi Jones, şi Marie Bonaparte, chiar dacă în feluri diferite, au vorbit la vremea lor despre legitimitatea echivalării dragostei faţă de natură cu dorinţa pentru personajul matern, acea mamă „adorată, veşnică, infinită” şi, în chip fatal, mai ales desăvîrşită.

Dacă în realitate Elvira Cioran a fost o femeie frumoasă, feminitatea ei nu e tocmai trăsătura predilectă pe care fiul cel mare o reţine. Emil Cioran îşi aminteşte îndeosebi de personalitatea accentuată a mamei, de tăria sa de caracter, iar nu de cuceritoarea feminitate a acesteia. Apoi, subliminala năzuinţă incestuoasă se va fi opus şi ea recuperării mnezice a personajului matern în aspectele debordante ale feminităţii sale erotice. Vinovăţia dorinţei probabil că a făcut loc unei selective amintiri, admisă în prezentul evocării graţie aprecierii de ordin moral pe care maturul Cioran o realizează (îmi amintesc de caracterul deosebit al mamei, nu de frumuseţea ei fizică).

Prin urmare, în cazul eseistului suprapunerea mamă-natură este una imperfectă. Aspectului obiectiv, al frumuseţii reale şi deosebite proprii naturii de la Răşinari, îi este suprapusă ulterior dorinţa (irealizabilă) de a regăsi, măcar ficţional, prin expresie şi evocare literară, acel tip de Paradis, excelent substituent al unei maternităţi bănuită ca deficientă. Iar maternajul generator de frustrare este refulat în coordonatele lui reale, sublimat şi reconsiderat retroactiv, aşadar convertit în date imaginare retuşate.

Urmînd o sugestie a unui psihanalist francez contemporan, Jean-Louis Maisonneuve, cred că putem asimila morbidele pasiuni din copilăria lui Cioran (amiciţia cu groparul, interesul pentru jocul de fotbal cu craniile dezgropate, fascinaţia pentru liniştea cimitirului) cu nevoia de întoarcere în trupul matern, adică în primitorul sîn al naturii, în temeiul echivalenţei instanţiale mamă-natură-ţărînă. Familiarizarea băiatului cu osemintele „smulse” pămîntului şi adăstarea în jurul tuturor acestor artefacte funerare este posibil să coincidă cu un straniu şi ad-hoc ritual erotic-mortifer, consumat indirect, în proximitatea ţărînei dezgolite (penetrarea e interzisă, nu însă şi prezenţa în preajma trupului matern, fapt ce stimulează perversitatea polimorfă a băiatului).

Iată, în această aproximare, posibilele coordonate ale acelei naturii mirifice după care Emil Cioran nu a încetat vreodată să ofteze. Mi se pare evident, dacă acceptăm ipoteticele premize de mai sus, că alungarea din Paradis de care „suferă” moralistul ascunde în realitate frustrarea pricinuită de slaba echivalare natură-mamă, căci termenul al doilea este pus în umbră de amploarea celui dintîi. În amintirile cioraniene natura apare supradimensionată tocmai pentru că sinonimul său, personajul matern, este unul deficitar, iar echilibrul între relate trebuie cu orice preţ salvgardat. Acesta este preţul cerut de obţinerea unui vag echilibru lăuntric, atît de necesar maturului exilat într-o realitate lingvistică nouă, într-un univers cultural şi politic dacă nu ostil, sigur indiferent.

Dresda şi Sibiul, două  Paradisuri atenuate

A doua etapă a căderii din Eden, cea irevocabilă, o constituie, în opinia mea, neputinţa lui Cioran de a mai avea acces la spaţiul securizant reprezentat de două oraşe: Sibiul şi Dresda. Nu o dată eseistul îşi mărturiseşte nostalgia şi îşi declară iubirea pentru aceste două cetăţi. Practic, el îşi declină amorul faţă de două „obiecte” dezirabile devenite imposibile, transformate, graţie cursului istoric, în tabuuri absolute. Nici Sibiul, nici Dresda nu îi mai sînt accesibile adultului Cioran, ele trăind în sufletul acestuia exclusiv ca simple amintiri.

Dresda, aşa cum o cunoscuse şi îndrăgise Emil Cioran în perioada interbelică, nu mai exista demult în coordonatele iniţiale, căci inutilul şi sadicul bombardament anglo-american o transformase într-un memento al distrugerii. În desele lui evocări, autorul Căderii în timp oftează de fapt după o fantasmă, reconstituită mnezic, nu după o realitate tale quale. Acea Dresdă de dinainte de război apusese pentru totdeauna, iar regretul cioranian are ceva necrofil, în orice caz pare a fi expresia masochistă a unei imposibile năzuinţe, cu-atît mai frecvent evocată cu cît realitatea ei este mai dureroasă. Într-un fel, eseistul probabil că descoperă o înrudire secretă între Sibiul adolescenţei şi Dresda din perioada bursei sale germane, epocă tensionată ideologic, dar şi răgaz al reveriei germanice trăită loco. Pentru Cioran, Dresda va fi fost un Sibiu mai autentic şi mai fermecător, mai apăsat de amprenta germanităţii şi mai şlefuit culturalmente. De asemenea, Dresda a constituit şi spaţiul unei libertăţi voluptuoase, căci tînărul Cioran era liber de orice obligaţie universitară, avînd tot timpul să se dedice unei fabuloase descoperiri culturale. Ceva din Paradisul natural trăit la Răşinari pare să se fi actualizat în spaţiul urban al Dresdei interbelice.

Dimpotrivă, Sibiul dintre cele două războaie, oraş care a reprezentat spaţiul primei rupturi narcisice pentru micul Cioran, continuă să existe în realitate. E vorba însă despre o altă configuraţie urbană, fizic intangibilă, căci oraşul se află pe teritoriul unui stat, cel comunist, în care prezenţa maturului „transfug” este de facto exclusă. Fireşte că Sibiul evocat cu năprasnică nostalgie nu mai seamănă deloc cu minunatul burg de care îşi aminteşte moralistul. Reconstrucţia lui proletară l-a desfigurat definitiv, deşi vestigii ale sale, în special în oraşul vechi, continuă să subziste. Însă vraja de odinioară categoric că s-a stins. Cioran ştie prea bine acest lucru, aşa că, în ciuda numeroaselor declaraţii postdecembriste cum că ar dori să revadă măcar o dată Sibiul, nu avem cum să-l credem pe cuvînt. Luciditatea lui ne interzice o astfel de naivitate.

Legat intim de trecerea sa din regimul preoedipian al fuzionării cu mama natură în cel al masculinizării oedipiene prin asumarea Numelui-Tatălui, Sibiul nu pare să conoteze nici o pornire necrofilă, nici o dorinţă masochistă din partea-i. Şi aceasta pentru că, la limită, Sibiul a fost oraşul în care, cît îl priveşte pe Cioran, s-a produs metamorfozarea opţiunii pentru natură într-una de ordin cultural, în care s-a realizat substituirea rolului matern prin cel patern şi în care s-a consumat trecerea copilului în ipostaza adolescentină. De aceea, cetatea lui Hermann a constituit un prim prag al adaptării la realitate, la o realitate nemitizată, neconvertibilă în imaginarul ludic deformator al primelor stadii copilăreşti. În Sibiu Emil Cioran s-a definit ca personalitate, acolo şi-a maturizat caracterul, acolo şi-a definit instanţa de judecată şi temeiul viitoarelor alegeri. Din acest punct de vedere, Sibiul este mai curînd apropiat, să zicem, de Eul cioranian, decît de Sinele acestuia. Efortul adaptării şi al eficientizării comportamentale l-a familiarizat cu rigorile convieţuirii într-o comunitate mai amplă, urbană, îndepărtîndu-l de miticul orizont răşinărean, timp exclusiv al plăcerii sau măcar al reveriei în marginea ei.

Iată pricinile pentru care cetatea de pe Cibin trebuie să fi trecut drept un Paradis mai frustrant, mai puţin idilic, însă nu mai puţin dezirabil în raport cu evoluţia ulterioară a destinului cioranian. Privită retrospectiv, existenţa sibiană a lui Cioran a constituit şi ea, fără doar şi poate, o altă etapă a căderii din Eden, însă una categoric suportabilă şi chiar demnă a fi reiterată, prin comparaţie cu succesiunea de momente deosebit de frustrante ce aveau să survină în viaţa moralistului. Şi dacă lucrurile stau realmente aşa, atunci referirile lui Cioran la căderea din Paradis pot fi acceptate ca documente ale unei nostalgii autentice, pure expresii ale evocării unei juisanţe reale.