Nu ştiu dacă, la scară istorică, s-au petrecut întâmplări într’atât de nefericite încât unele culturi aflate în situaţii limită de adaptare au „decupat” din social categoriile de vârstă înaintată. Cert este că, de pildă, romanii eliminau popoare întregi pe motiv că nu se puteau adapta cultural sistemului lor de viaţă şi selecţie, în ciuda toleranţei religioase. Apoi, vechii spartani aruncau de pe crestele munţilor Taiget nou născuţii diformi sau prea fragili pentru a deveni buni războinici. Au fost cu siguranţă multe societăţi care şi-au eliminat în anumite perioade de colaps elementele demografice fragile, perisabile. În ultima sută de ani au fost chiar şi regimuri politice care au făcut acest pas fie prin metode brutale (nazismul, fascismul, stalinismul, precum şi multe dictaturi recente din Africa neagră sau Extremul Orient) fie aplicând soluţii mai vecine cu igiena socială, precum societăţile noastre postmoderne.

Casares descrie în romanul său Jurnal din „războiul porcului” cum este să te descoperi aruncat peste noapte într-un tărâm de nicăieri, unde mişună tot felul de vânători în adulmecarea ta, devenit pe neaşteptate vânat preţios. Sunt trepte ale vârstelor peste care trecem cu foarte multe întrebări şi foarte rare răspunsuri primite. Pe măsură ce lumea din jurul tău se schimbă, atmosfera generaţiei tale se rarefiază iar gesturile nu-şi mai găsesc consistenţa atingerii celuilalt, aflat aproape şi ştiut acolo dintr-un început, atunci înţelegi semnele unui plonjeu către amurg. În lumina amurgului trupul îţi devine perisabil, nesigur pe el şi se curăţă de aşteptări pe când sufletul fuge speriat într-un trecut cât mai îndepărtat prezentului pe care nu-l mai poate înţelege, stăpâni, defini. Şi alţii profită de aceste trupuri pe sfârşite oferindu-le lovitura de graţie. Societatea postmodernă trage de multă vreme semnale de alarmă în legătura cu perisabilitatea accentuată a relaţiilor dintre bătrâni şi tineri, dintre adulţi şi minori, dintre cei puternici şi cei care au nevoie de sprijinul lor. Fie pentru a creşte şi învăţa, fie pentru a-şi continua drumul celor din urmă paşi. Poveşti despre tărâmul de nicăieri al bătrânilor au scris şi alţi romancieri precum Phlip Roth (Povestea lui Orişicine, Animal pe moarte) şi Yasunari Kawabatta, (Frumoasele adormite). 

Adolfo Bioy Casares

Jurnal din „Războiul porcului”

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009