Imaginea lui Eros cu care ne-a obişnuit în arta europeană modernă este cel mai adesea aceea a unui copilaş bucălat care se joacă cu arcul şi săgeţile sale şi se amuză ţintindu-i pe muritori pentru a-i face să se îndrăgostească. Joaca sa se desfăşoară sub supravegherea mamei sale, Afrodita. Această reprezentare, moştenire a curentului romantic, îşi are fără îndoială originea în imaginea pe care acest zeu o avea în Grecia antică.

 Însă pentru grecii atinci, această divinitate a dorinţei avea, pe langă latura ludică, şi o latură mai sumbră.  Căci pentru cei îndrăgostiţi, săgeţile lui Eros erau în acelaşi timp otrăvite şi unse cu miere. Chiar dacă Eros este acelaşi copilandru jucăuş şi zambitor, poeţii antici îl descriu ca pe un personaj crud, care îşi hărţuieşte fără încetare victimile, făcându-le să se supună întru totul dorinţei pe care o resimt faţă de celălalt. Meleagru (140-60 a. Chr.) descrie chiar ceea ce face deliciul capriciosului zeu, ale cărui metode, menite să rănească, par să se aproprie de registrul torturii:

Chinul a început să-mi tortureze inima : trecând, cu vârful unghiei arzătorul Eros m-a zgâriat. Şi surâzând mi-a spus: « Şi tu vei avea suava rană, biet îndrăgostit consumat de focul acestei mieri care devorează. » De atunci, văzându-l pe Diophantes, abia apărut printre adolescenţi, nu pot nici să fug, nici să rezist.

       Meleagru, Antologia Palatină  XII 126

Pentru poet, dorinţa resimţită este cauzată de Eros, iar consecinţa directă este incapacitatea de a rezista în faţa unui adolescent. În treacăt fie spus, nu întâmplător Eros era reprezentat de către greci drept un adolescent, nu un copil, şi nu întâmplător adolescenţii erau comparaţi frecvent cu această divinitate. De aici decurge şi gravitatea consecinţelor acţiunii lui Eros, căci, dacă o astfel de atitudine faţă de persoana dorită este a priori obişnuită pentru noi, ea este anormală şi chiar condamnabilă în contextul istoric căruia îi aparţine Meleagru. Nu pentru că un bărbat matur resimte o asemenea dorinţă faţă de un adolescent, acest lucru corespunde normelor sociale ale Greciei antice. Ceea ce este problematic în acest tablou este intensitatea acestei dorinţe căreia adultul îi cade victimă. Patimile sale, oricât de comune ar fi, nu corespund însă statului său social. Un astfel de raport are o imensă miză statutară, căci conform rolului atribuit bărbatului prin convenţiile sociale ale Greciei antice, el trebuie să domine o astfel de legătură şi pe adolescentul cu care o are. Atitudinea pasivă în faţa dorinţei constituie deci un pericol imedat, putând atrage oprobiul public şi pierderea anumitor drepturi conexe statului de cetăţean.

De aici decurge cruzimea lui Eros şi fatalitatea dorinţei erotice pentru greci. Mereu considerată o capcană care trebuie evitată cu preţul poziţiei în societate şi chiar al identităţii de gen, dorinţa erotică concentrează de-a lungul timpului un număr mare de norme social menite să menţină un statu quo social care atribuie fiecăruia un loc fix.

În această perspectivă, urmărirea evoluţiei percepţiei asupra dorinţei erotice de-a lungul istoriei devine crucială pentru înţelegerea evoluţiei convenţiilor sociale, a construcţiei identitare individuale şi a raporturilor de gen. Spre acest lucru tinde această rubrică.