Istoria „Cuvântului” nu începe odată cu preluarea acestuia de către mentorul tinerilor „furioşi”. Mai mult decât atât, între anii 1924 şi 1926, între paginile ziarului, se regăseau nume cu rezonanţă precum: Nichifor Crainic, Cezar Petrescu, Pamfil Şeicaru sau Lucian Blaga. Cititorul de astăzi rămâne uimit de modul intelectualist, „subţire”, în care se polemiza, discursul coerent, eliberat de stereotipii al politicienilor precum şi de cantitatea semnificativă de informaţii culturale.  

În mentalitatea actuală privind presa interbelică, apariţia răsunătoare a cotidianului „Cuvântul” se datorează activităţii febrile a mentorului unei întregi generaţii de intelectuali, Nae Ionescu, care în calitate de director al ziarului (direcţiunea o preia în 1928), a imprimat acestuia binecunoscuta tentă „naţionalistă” şi ulterior de dreapta, legionară. Se mai ştie de asemenea că din redacţie făceau parte numeroşi tineri, studenţi ai profesorului de la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, care scriau sub imboldul „trăirist” imprimat de crezul spiritualist al tânărului Mircea Eliade. Expus în seria de articole intitulată Itinerariu spiritual, manifestul lui Eliade a provocat aprigi polemici printre cititori, individualizând valul înnoitor din cultura vremii.

Fondatorul cotidianului este industriaşul Titus Enacovici, avându-l ca director pe C. Gongopol care semnează articolele de pe prima pagină cu caracter politic. De altfel, majoritatea ştirilor şi opiniilor ilustrează într-o manieră critică faptele de politică internă şi externă ale României Mari, deşi nu lipsesc informaţiile de natură economică şi financiară ori rubricile culturale, tratând evenimentele literare, dramatice, plastice şi muzicale ale zilei. Se poate observa şi o uşoară tentă naţionalistă printre relatările de ordin politic şi cultural, acest gen de critică fiind de altfel atitudinea dominantă. Nu lipsesc nici informaţiile de ordin religios, ortodoxia fiind privită, îndeosebi prin articolele lui Nichifor Crainic, ca marcă a identităţii naţionale şi un real factor de decizie în stat. Reclamele au o pondere însemnată, deşi comparativ cu textul scris, numărul lor nu este foarte mare, reprezentând probabil, mai ales cele intinse pe o jumătate de pagină de ziar, o sursă importantă de venit. Se remarcă diversitatea informaţiilor oferite, obiectivitatea şi profesionalismul opiniilor critice, tonul critic moderat şi, nu un ultimul rând, consecvenţa cu care o problemă este urmărită, prin intermediul unei anchete, în numere succesive ale ziarului.

Primul număr din anul 1925, apărut pe 2 ianuarie, cuprinde opt pagini în format mare, având textele dispuse pe şapte coloane, tipărite cu literă mică, între care se distingeau titlurile, reclamele şi caricaturile cu diverse personalităţi politice ale vremii - singurul element grafic al ziarului care prin dimensiunile reduse, nu afecta cantitatea foarte mare de text. Numărul de opt pagini a constituit probabil o excepţie de început de an, întrucât, numerele următoare vor apărea într-un număr de patru pagini, păstrând aceeaşi structură grafică. Ediţia oferă o recapitulare a principalelor evenimente ale anului 1924, grupate pe diferite domenii, sub denumirea de „Anul politic”, „economic”, „financiar”, „literar”, „dramatic”, „plastic”, „parlamentar”, „muncitoresc”, nelipsind de pe ultima pagină, ca în toate ediţiile, rubrica „Ultima oră”, cu noutăţi de politică internă şi externă.

relatare „la cald” a evenimentelor, completă şi obiectivă

Evaluarea anului cultural sub aspectele mai sus amintite se realizează de către diverşi colaboratori cum ar fi: Ion Valahu pentru „Anul literar” sau Pamfil Şeicaru pentru „Anul dramatic” - în paginile a doua şi a treia ale ziarului - unde sunt strecurate articole cu tematică politică şi anunţuri privind spectacolele de teatru şi cinema, reclame, caricaturi sau informaţii privind costul unui abonament la „Cuvântul”. Ultima pagină, cuprinzând informaţii de ultimă oră, conţine materiale scurte aducând completări la alte articole din paginile precedente ale aceluiaşi număr sau la articolele de pe aceeaşi pagină. Efectul asupra cititorului este de relatare „la cald” a evenimentelor, completă şi obiectivă. Un asemenea exemplu de reluare a informaţiei dintr-o pagină anterioară, în numărul din 2 ianuarie 1925, se referă la vizita ministrului de externe bulgar, d. Tzancoff (nu i se precizează prenumele), la Bucureşti, şi declaraţiile pe care acesta le-a oferit presei, iar pe ultima pagină fiind relatată sosirea acestuia la Giurgiu şi amănunte despre “banchetul oferit în cinstea sa”.

N. Iorga: „Confederaţia dunăreană plănuită de unii ar fi să se compună din state pe cari nu le putem suferi”

Ziarul “se dorea un îndreptar de guvernământ pentru o Românie de mâine”, prin “critica partidelor aflate la guvernare”.[1] Acest lucru se observă de altfel în repetatele ironii ale autorilor la adresa guvernului şi a lui I. Brătianu, păstrând un ton echilibrat al discursului. “Guvernul s-a hotărât să ofere ţării un dar de Anul – Nou. N-am putea spune că este cel mai bun, - fiindcă nu-şi pune capul pe tavă, ca o «Vasilcă» - adică nu demisionează”, consemnează pe prima pagină c. g., probabil iniţialele directorului publicaţiei, referindu-se la hotărârea guvernului de a suspenda distribuţia de franzelă. Aluziile culturale nu lipsesc nici în continuare, decizia fiind comparată cu martiriul Sf. Ştefan care a aruncat persecutorilor săi pâine în loc de pietre. De altfel majoritatea articolelor sunt scrise într-un stil intelectualist, iar în cele care reproduc spusele unui anume politician, de pildă Nicolae Iorga ori Vintilă Brătianu, se remarcă stilul deloc înflorit, evaziv sau impregnat de expresii ce ţin de limbajul de lemn, al interlocutorilor. De pildă Vintilă Brătianu va declara scurt “Nu merg”, în calitate de reprezentant al României la Conferinţa de la Paris care urma să împartă avantaje statelor victorioase în Primul Război Mondial, iar Nicolae Iorga, întrebat ce părere are despre confederaţia dunăreană, va răspunde la fel de nediplomatic: „Confederaţia dunăreană plănuită de unii ar fi să se compună din state pe cari nu le putem suferi”. În ceea ce priveşte pagina cultural – artistică, prezentările apariţiilor editoriale de pildă, care au marcat anul 1924, sunt însoţite de o critică evidentă, păstrându-se însă acelaşi ton moderat, filtrat prin ironie: „În acelaşi timp, Ionel Teodoreanu, încă rumen de zbenguiala unui debut prodigios, îşi aşternu Uliţa copilăriei cu buchete prea încărcarcate de imagini şi prea fragede ca să atingă maturitatea oţelită a frazei de proză propriu zisă”, consemnează Ion Valahu.

critica politicianismului liberal, realizat într-o formă „cuminte” şi bine argumentată 

Aşadar, încă înainte de preluarea direcţiunii de către Nae Ionescu, cotidianul „Cuvântul” era o publicaţie bine cunoscută în presa bucureşteană, la care colaborau oameni cu renume în viaţa culturală românească. Orientarea sa era dominată de critica politicianismului liberal, realizat într-o formă moderată şi bine argumentată. Informaţiile transmise cititorilor surprindeau opinii contrare ale aceluiaşi eveniment, comunicând cititorului obiectivitate şi profesionalism. Nu lipseşte nici accentul naţionalist şi religios, numeroase ediţii din 1925 urmărind „chestiunea Basarabiei” şi diverse hotărâri ale Bisericii Ortodoxe Române, proaspăt ridicată la rang de patriarhie în 1925. Cotidianul de altfel a iniţiat şi o campanie, urmând linia naţionalistă, de strângere de fonduri pentru ridicarea unui monument în Capitală în cinstea lui Eminescu prin sistemul subscripţiilor, numele donatorilor fiind publicate în numere succesive ale ziarului. Aşadar, Nae Ionescu, datorită căruia „Cuvântul” rămâne un nume de referinţă în viaţa culturală şi politică a anilor ’30, a preluat un ziar de prestigiu şi a continuat în mare parte direcţia unui cotidian cu linii ideologice şi profesionale foarte bine conturate. Las pe seama cititorilor, o eventuală comparaţie cu presa de astăzi ...

[1] I. Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790 - 1990), ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, p. 136.