Imagine din timpul construcţiei primului compartiment al rezervorului (1882-1888)


Planul Bucureştilor la 1911, cu poziţia primului compartiment al rezervorului de la Cotroceni (din cele patru proiectate)


Planul Bucureştilor la 1936, cu poziţia rezervorului de la Cotroceni


Planul Bucureştilor la 1936, cu poziţia rezervorului de la Cotroceni


Imagine aeriană a zonei la 2009, în care se poate observa poziţia compartimentelor (cu sprijinul Google Earth)


Imagine aeriană a zonei la 2009, în care se poate observa poziţia compartimentelor (cu sprijinul Maps Live)


Rezervorul de la Cotroceni are rolul de a asigura înmagazinarea unei rezerve de apă, precum şi de a regla debitul şi presiunea apei potabile în reţeaua de distribuţie. Rezervorul este îngropat pentru a păstra o temperatură relativ constantă a apei, neafectată de variaţiile temperaturii exterioare. Datorită consumului permanent, apa nu poate stagna în rezervor.

În anul 1879 au fost reluate preocupările edilitare de alimentare cu apă a Bucureştilor întrerupte de Războiul de Independenţă (1877-1878). Primarul Bucureştilor formează o comisie care are sarcina de a revizui proiectul realizat în 1876 de către inginerul francez Léon Guilloux, director general al căilor ferate române. Comisia este formată din Léon Lalanne (1811-1892), inginer şi inspector general în poduri şi şosele în Franţa din 1867; Carl Culmann (1821-1881), inginer german de mecanică a structurilor şi profesor la Politehnica din Zürich, şi Arnold Bürkli-Ziegler (1833-1894), inginer german specialist renumit în sisteme de apă şi canalizare şi inginer şef al oraşului Zürich. Comisia propune realizarea unui sistem modern de alimentare cu apă prin construcţia unor mari filtre de nisip la Bîcu-Arcuda, de unde apa Dâmboviţei, decantată şi filtrată urmează să fie adusă printr-un apeduct pâna la Cotroceni, iar de aici, distribuită prin cădere liberă în tot oraşul, fără a fi necesară o instalaţie de pompare, dată fiind diferenţa de nivel între Dealul Cotrocenilor şi majoritatea cartierelor bucureştene.

Primăria aprobă proiectul realizat de comisie şi publică în 1882 licitaţia pentru darea în intreprindere a lucrărilor de captare şi aducere a apei în Bucureşti. Se prevăd următoarele lucrări: captarea apelor, tratarea prin decantare şi filtrare, construcţia apeductului, precum şi a unui rezervor pentru regularizarea debitului apei potabile provenite din Dâmboviţa. Carl Culmann şi Arnold Bürkli-Ziegler preiau conducerea lucrărilor de aducere a apei în oraş. Culmann moare în 1882, Bürkly-Zigler continuă lucrările, împreună cu o echipă compusă din trei ingineri români: Matac, Simion and Giupescu, însărcinaţi cu supervizarea şi conducerea lucrărilor.

În cadrul lucrărilor, o parte din apa Dâmboviţei este preluată printr-un canal construit între Brezoaiele şi Arcuda. Se construiesc la Arcuda trei bazine de 1.000 m lungime şi 10 m lăţime pentru decantarea apei, iar la Bâcu, două bazine de filtrare cu nisip a 1.000 m lungime şi 10 m lăţime. Apa decantată şi filtrată de la Arcuda este colectată printr-un apeduct în lungime de 15,5 km într-un rezervor de 10.000 m.c. construit la Cotroceni. Apa potabilă adusă prin apeduct intră într-o cameră cu dimensiunile 2,70x2,30 m, apoi într-o conductă de fontă cu diametrul de 750 mm, apoi fiind distribuită liber în compartimentul rezervorului. Proiectul lui Bürkli-Ziegler propune realizarea a încă trei compartimente de rezervor, de acelaşi volume cu primul. Lucrările începute în 1882 trebuie terminate în 1884, dar se prelungesc pâna în 22 septembrie 1888, când este pus în funcţiune în mod oficial sistemul de alimentare cu apă potabilă. Lucrările de la Bâcu-Arcuda nu vor reuşi să rezolve problema apei în Bucureşti, calitatea ei lăsând mult de dorit. Debitul realizat este de 25-30.000 mc/zi iar în timpul iernii scade uneori până la 10.000 mc/zi.

Necesitatea unei bune distribuţii a apei potabile în zonele mai înalte din Bucureşti impune construirea la Grozăveşti a unei uzine electrice pentru pomparea apei (90.000 m.c. pe zi). Lucrarea este executată de firma Echer-Weiss din Zurich (1885-1888) sub conducerea inginerului german Lindley. Între 1890-1891 este finalizat rezervorul compensator de la Iancului (Foişorul de Foc). Acesta nu serveşte scopurilor pentru care a fost prevăzut deoarece pompele de la Grozăveşti nu sunt suficient de puternice. Ridicarea apei in rezervor nu se produce decat în 1924, însă atunci nu se mai consideră necesară darea sa în exploatare.

Pentru a suplimenta apa potabilă necesară Bucureştilor, Primăria cere efectuarea de prospecţiuni de identificare a unor surse noi. Din raţiuni politico-militare (poziţia sursei de apă şi a apeductului în interiorul inelului de fortificaţii) se optează pentru captarea apelor subterane din sud-vestul oraşului, din zona Bragadiru-Cornetu. Elie Radu, cel care studiase apele subterane din aceasta zonă, este numit director al lucrărilor de la Bragadiru. Între anii 1899-1901, lucrările sunt realizate de o societate particulară, pentru ca după 1901 să fie executate în regie. Staţia de captare a apei de la Bragadiru cuprinde 20 de puţuri şi se întinde între Clinceni şi Şoseaua Bucureşti-Domneşti. Rezervoarele colectoare de la Bragadiru sunt iniţial în număr de două, fiecare de câte 3.500 m.c., de aici apa ajunge la Cotroceni printr-un apeduct în lungime de 9,4 km. Construirea staţiei de la Bragadiru are efecte pozitive pentru Bucureşti, creşte calitatea şi cantitatea apei potabile.

In 1901 sunt terminate lucrările de la uzina maşinilor de la Grozăveşti şi cele ale rezervorului de la Cotroceni. Inaugurarea oficială are loc la 1 septembrie 1901, când se pun în mişcare pompele de la Bragadiru. În 1906 este realizat al doilea compartiment al rezervorului de la Cotroceni, cu un volum identic cu primul, de 10.000 m.c. În 1931 se construieşte încă un compartiment, de 6.500 m.c., iar în 1932 se mai adaugă un nou compartiment, de 8.100 m.c.



Traseul aproximativ al apeductului dintre Staţia de la Roşu şi rezervorul de la Cotroceni (cu galben). Cu verde este figurat traseul prin zona de protecţie sanitară amenajată de curând ca zonă verde/parc.