O naivitate matematică te poate face să dezgropi ceea ce rutina oraşului ţine de obicei ascuns îndărătul traseelor zilnice. Am băut câteva beri, la o masă dinspre Kogălniceanu, alături de un vechi prieten care m-a anihilat cu o teorie despre suma internă a operaţiilor simple cu 9. Că 9, adunat cu orice număr, dă un rezultat a cărui sumă internă este egală cu numărul (sau cu suma internă a numărului) cu care a fost adunat. 1+9=10, iar 1+0=1 (cu care fusese adunat 9). 7+9=16, iar 1+6=7 (cu care fusese adunat 9). 23+9=32, iar 3+2=5=2+3 – ş.a.m.d. Citisem ceva despre “suma internă”, cândva, dar nu într-un manual de matematică, dacă o fi existând aşa ceva acolo, ci într-un text trăsnit de-ale lui Artaud. Şi parcă nici nu-i spunea aşa. În fine, dacă înmulţim orice număr cu 9, produsul rezultat are ca sumă internă tot 9. Adică 9x1=9, 9x2=18, iar 1+8=9; 9x3=27, iar 2+7=9; 9x568=5112, iar 5+1+1+2=9 – ş.a.m.d.

            Am scăpat de 9 abia pe la 11,30. Prietenul meu era deja beat, a căzut alunecând pe un morman de gheaţă din faţa cârciumii şi a dispărut îndată. La o asemenea oră, şansele de a mai prinde un mijloc de transport în comun erau cvasi-nule, iar să deger locului aşteptând un taxi mi se părea stupid. Aşa că am pornit pe jos către casă.

            Aerul tăios îmi făcea bine, a doua zi n-aveam activităţi matinale. Am hotărât să nu apuc pe drumul obişnuit, prin dreapta bisericii Sfântul Elefterie. Îmi aminteam cu plăcere de vremea când prin stânga ei răsăreau troleibuze (după ce trecuseră pe lângă frumoasele case ale unor Ion Barbu sau Nicolae Herlea). Deci am luat-o prin stânga.

            Desigur, nu pot dezvălui numele străduţei perpendiculare pe care am decis a reveni la calea cea mai scurtă către Academia Militară. Vilele de acolo, troienite, aveau ceva din basmele lui Disney. Printre acestea, era una evident nelocuită. Şi totuşi, în curte luminau două felinare. Am spus “Disney”?... Cred că la asta mă gândeam atunci. Dintr-o latură a gardului, unde grilajul se oprea şi în locul său apăreau câteva uluci probabil scăpate dintr-o epocă mai veche, s-a ridicat un personaj costumat în hamster. Semăna cu personajele care bântuie prin Disneyland. Mi-a strigat (era o voce feminină): “Ai scris despre mine, aşa e?”, după care a izbucnit în râs, fugind (ori ţopăind) către fundul curţii. Cu 3 săptămâni mai devreme, publicasem un text în care vorbeam despre un hamster enorm (intitulat “Informaţii de larg interes”). M-am enervat şi am intrat pe poarta descuiată.

            Faţada casei era destul de amplă, dar am depăşit-o din 3-4 salturi (gândindu-mă să nu cumva să fie 9, ca să nu-i dau satisfacţie celuilalt imbecil cu operaţiile lui magice). Câţiva copaci de un alb scârţâitor se aliniau ca şi cum ar fi indicat drumul spre o porţiune a curţii care nu se vedea din stradă. Ajuns aici, am văzut că, din zăpadă, se înălţau trandafiri. Zeci de trandafiri – poate 100 – foarte proaspeţi, foarte roşii.

            Cum naibii?

            M-am apropiat, am atins florile – şi nu erau de plastic. Erau chiar flori. Aveau delicateţea unui obraz de amantă. Însă, conform perfecţiunii lor de manual de matematică, păreau mai degrabă făcuţi decât născuţi. Erau născuţi; naturali, superbi: ca focul viu. Mă întrebam ce ţesătură diabolică adună toate acestea. Un pic la dreapta, zidul casei, prin contrast, arăta mort. Ferestrele goale nu priveau, iar absenţa privirii mi-a dat impresia că mă aflu într-un cavou, printre jerbe, ca un fel de Bacovia plumbuit de viu în coşmarurile lui Poe. Dar frumuseţea trandafirilor o învia pe verişoara Berenice. Pe scurt, situaţia era de tot hazul.

            Unde plecase hamsterul? Nu exista nici o urmă în jur. Nici o urmă! Nici una! Hamsterul se putuse urca pe o fereastră pe care să n-o fi observat, însă

EU?

            Mă aflam aici, mă aflam aici de numai câteva minute, nu mai ninsese de vreo două zile, dar în jur nu era nici o urmă!

            Nu eram aici? Pe moment, mi-a venit să fac lucrul cel mai stupid pe care îl puteam face: mi-am aprins o ţigară. Una peste alta, era minunat! O casă troienită, o grădină cu fila imaculată a omătului… Şi trandafirii. Acel roşu intens, acel roşu atât de viu contrasta cu… nu-mi dădeam seama cu ce… Poate cu paloarea mată a unui ten cadaveric. Fumam fără nici o grijă. Mă gândeam cum ar fi dacă ar năvăli o duzină de câini oribili, care să mă sfâşie fără ca vreun stăpân oarecare să-i poată chema înapoi… înapoi – unde?... Însă nu există câini care să atace pe cineva care nu lasă urme. Iar eu nu lăsasem urme. Aş fi putut omorî pe oricine, nu aveam cum să fiu găsit. Nu eram unde eram.

              Vorbeam de Poe; mi-ar fi plăcut să se dărâme casa. Probabil că aş fi înţeles ceva. Mă aflam în mijlocul unui hău milimetric, lipsit de margini. De ce ar fi existat o casă? Evident, era o întrebare absurdă. Am văzut hamsterul. Nu era hamster. Nu: era EA, dezbrăcându-şi costumul la etaj. Era goală aidoma curţii în care eu nu mă găseam: ninsese peste acea prezenţă pe care am urât-o spontan. Avea plete negre. Nu puteam să nu calc în picioare iluzia sinistră a parantezei în care mă pomenisem înscris. M-am gândit că sunt mort. M-am rostogolit până la poartă, EA râdea privindu-mă cum nu sunt. Am priceput că totul se întâmplase mai devreme, că eram o victimă ridicolă. Două săptămâni?..., două luni?... Se întâmplase…   

             Am nimerit în stradă. Mai rămăseseră cam trei ore din noapte. Aveam tot timpul. Zăpada era perfect netedă până către bulevard, însă bocnă. Aproape că auzeam cum trosnesc tulpinile trandafirilor sugrumaţi – undeva în urmă, foarte mult în urmă. Dar mi se părea – cu siguranţă. Nu se auzea nimic. Aş fi alergat inutil, EA (ştiam) avea să coboare în grădină. Iar liniştea era absolută. Avea plete negre. Habar n-am la ce oră oi fi  ajuns acasă.