Mama-mare era o femeie frumoasã: înaltã, brunetã cu ochii verzi, cu un pãr negru des si aspru pe care şi-l îngrijea cu pioşenie chiar în amurgul vieţii.
Din pãcate, soarta nu a fost generoasã cu ea. A ajunsã în capitalã si a învaţat tarziu limba romãnã (în casã şi la şcoalã vorbise doar limba rusã deşi, dupã mamã, era româncã). Si-a cumpãrat un abecedar pe care l-am ţinut şi eu în mânã acum mulţi ani.
In familie vorbise germana şi puţinã francezã. Prietenele ei au plecat care în Germania, care în Elveţia şi Franţa. S-a încãpãţânat sã stea aici, în mirajul unei capitale interbelice boeme unde şi-a cunoscut, în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, marea dragoste. La 40 de ani, în plin rãzboi, un tânãr ofiţer german a iubit-o cu pasiune.
Comportamentul public al multor persoane, bogate sau nu, din timpul unui eveniment cultural, lasã mult de dorit. Consecinţa lipsei celor şapte ani de-acasã, a studiului muzicii şi educaţiei fizice din şcoalã, arivismul, dorinţa de apartenenţã abuzivã şi snoabã la clase sociale emancipate fac din mulţi bucureşteni de azi, spectatori ocazionali, caricaturi intelectuale cu parfum de mitocãnie urbanã.
In liniştea apartamentului te poţi ascunde dar, dacã faci greşeala sã deschizi fereastra, te invadeazã zgomotul strãzii, prezentul, agitaţia. Mai mult, oricând pot suna telefoanele ( fixe şi mobile), iar dacã n-ai de lucru şi stai cu PC-ul/laptopul deschis, cu siguranţã, cineva dintre cunoscuţii tãi va avea chef de o conversaţie.
1 Mai 2010
„Râde iarãşi primãvara/Peste câmpuri, peste plai. Veselia umple ţara c-a venit Intâi de Mai.” Versurile Mariei Ranteş au fost puse pe muzicã de Ciprian Porumbescu şi confiscate de regimul comunist. Semnificaţiile lor, care celebreazã Ziua Muncii, s-au transformat, la noi, în peste un secol, de la luptele pentru condiţii mai bune de lucru şi de viaţã la luptele pentru îndoctrinarea ideologicã iar, mai nou, la luptele pentru grãtare, mititei şi un loc bun la liziera pãdurii sau pe plajele lãsate în paraginã.
In copilaria mea (anii '70 si inceputul anilor '80 ai secolului XX), lucrurile se intamplau in dimensiuni aparte. Poate din cauza perceptiei timpului pe care o avem la acele varste, poate din cauza vremurilor care, desi supuse unui regim pagubos si totalitar, nu ne afectau prea mult preocuparile. Sau, poate datorita grijii excesive a adultilor fata de noi, a unor fosti copii care traversasera lipsurile materiale si/sau ororile razboiului si care, educati de niste adulti deprinsi cu timpuri apuse, puneau in practica, macar pedagogia bunului-simt.
Dupã înjurãturile "domnului" venite prin perete şi bãtãile de rigoare cu picioarele în uşa de la intrare, (norocul meu cã am fost iluminatã şi am o uşã solidã din lemn dublatã de metal) când eram pe punctul sã apelez 112, petrecerea cu beţivi şi muzicã din casetofon a încetat ca prin minune. Blocul întreg s-a scufundat în linişte şi, mulţumesc lui Dumnezeu, de a doua zi, dragul de vecin fie a plecat spre locurile natale, fie cheful monstruos l-a surmenat îngrozitor şi l-a fãcut indisponibil pentru eventuale bisuri.
La urcare – persoanele care nu coboarã se înghesuie în dreptul uşii. Intotdeauna. Nu înţeleg de ce. Persoanele care doresc sã intre în maşinã capãtã pentru câteva secunde fizionomia dorobanţilor din picturile lui Grigorescu atunci când au luat cu asalt reduta de la Griviţa: determinaţi sã ajungã înãuntru primii şi, dacã se poate, sã prindã un loc pe vreun scaun eliberat-. De regulã, cei mai grãbiţi şi nepoliticoşi sunt tinerii şi persoanele de vârsta a treia, adicã produsele revoluţiei şi ale comunismului. Persoanele active, obosite şi bântuite de griji, se urcã, de regulã, ultimele. Excepţie fac beţivii şi veneticii.
Pe strada Berthelot sunt instituţii importante ale statului laic şi religios: Catedrala romano-catolicã Sf.Iosif, acolo unde Papa Ioan Paul al II-lea a poposit în luna mai 1999 cu prilejul vizitei Sale în România; Ministerul Educaţiei, Cercetãrii şi Tineretului (fosta Casã a Scoalelor) şi sediul numeroaselor reforme din sistemul de învãţãmânt; biserica ortodoxã Popa-Tatu, ctitoritã în anul 1760 de preotul Tatu şi reparată pe la 1800; unul din sediile liceului de arte „Nicolae Tonitza”; sediul radioului public naţional cu localurile date în funcţiune în 1932 şi 1956.
Dupã anul 1990, mulţi ministri au venit cu iniţiative de a reînfiinţa semi-internatele şcolare. Redenumite pompos after-school, acestea nu au supravieţuit decât pe ici, pe colo, în capitalã şi în câteva mari oraşe.De ce?
Sunt multe subiecte pe care vreau sã le dezvolt pe hârtia virtualã. Am vrut sã încep cu zãpada mocirloasã care ne invadase bulevardele, strãzile şi aleile dintre blocuri dupã o biatã caricaturã de iarnã. Dar, vai! Zãpada s-a topit între timp. Au ieşit la luminã gropile din asfalt, mãrturie a unor contracte oneroase între diverşii edili locali şi firmele de profil. Ghinion, iar! S-a început, temeinic şi cu elan revoluţionar, astuparea lor cu nisip.
