Sunt multe subiecte pe care vreau sã le dezvolt pe hârtia virtualã. Am vrut sã încep cu zãpada mocirloasã care ne invadase bulevardele, strãzile şi aleile dintre blocuri dupã o biatã caricaturã de iarnã. Dar, vai! Zãpada s-a topit între timp. Au ieşit la luminã gropile din asfalt, mãrturie a unor contracte oneroase între diverşii edili locali şi firmele de profil. Ghinion, iar! S-a început, temeinic şi cu elan revoluţionar, astuparea lor cu nisip.

Providenta mi-a scos în cale un eveniment şcolar organizat la un liceu de periferie. Conducerea şcolii le-a propus elevilor reînvierea tradiţiilor de Dragobete. Altãdatã finanţatã cu sume importante de cãtre stat şi platforma industrialã de care aparţinea (cu teren de sport, cantinã, douã cãmine de tip „internat”), şcoala, deşi curatã şi aranjatã exemplar, cu toate eforturile profesorilor, nu mai are material didactic modern. Din pãcate, nu dispune, la peste 30 de ani de la înfiinţare, nici de o salã de festivitãţi. Cu toate acestea, profesorii încearcã sã creeze o stare de normalitate a actului educaţional. Afarã este şoseaua care leagã Bucureştiul de Giurgiu. Sarcinile lor sunt îngreunate din cauza dublei pozitionãri: periferia şi apropierea de stradã. Manifestarea, cu dans, cântece, pantomimã, prezentare de lucrãri ştiinţifice despre tradiţia popularã a Dragobetelui, decurge alene. La graniţa dintre sat şi oraş, strãduinţele celor implicaţi sunt similare. Totuşi, evenimentul mã emoţioneazã. La finalul fiecãrei reprezentaţii, se vede bucuria pe chipurile copiilor. De fiecare datã sunt aplaudaţi frenetic pentru efortul depus de colegii aflaţi în salã, de profesori, invitaţi şi pãrinţi. La finalul manifestãrii aflu cã liceul a reînfiinţat cercul de desen, corul şcolii, are un mic club de şah. Profesorii, cu eforturi personale, achiziţioneazã materialul didactic sau îl aduc de-acasã.

La plecare mi se oferã ajutorul pentru a fi transportatã cu o maşinã micã, mai aproape de casã. Profesorul-inginer care urmeazã sã mã însoţeascã îmi prezintã, mândru, sala de clasã unde este diriginte. Inãuntru este curat, plin de flori îngrijite, mobilier şi jaluzele noi. Dar vãd... un singur calculator vechi.

„L-am adus de-acasã. E un Pentium II mai vechi. Ca sã lucrez cu elevii. N-au posibilitaţi materiale”.

„De ce nu aplicaţi pentru un grant extern? îmi scapã întrebarea”.

„Eheeee... domnişoarã... dac-aţi şti câtã birocraţie e în sistem! Eu predau doar de şapte ani. Am fost ofiţer superior în armatã, nevoit sã mã pensionez în 2002. Am douã şcoli militare şi Politehnica absolvitã. M-am angajat în învãţãmânt ca sã-mi întreţin copilul. E student acum”, adaugã el cu mândrie.

„Dar, nu înţeleg... Ce vã împiedicã?”

„Nu v-am spus? Birocraţia este enormã, peste tot în sistem. Pânã la Dumnezeu te mãnâncã sfinţii! Si aici, şi la... ei. Aveţi puţin timp liber?”

Sunt politicoasã şi nu-l refuz. Zãbovim încã zece minute şi-mi povesteşte despre elevii sãi. Sefa clasei, o elevã meritorie, dar fãrã posibilitãţi materiale, a ajuns aici prin celebra metodã a calculatorului. Nu ştie motivele exacte. Pãrinţii au migrat dupã 1990 în capitalã, venind dinspre Botoşani şi locuiesc, toţi trei, într-o încãpere dintr-un cãmin de nefamilişti. Un alt elev, copil de intelectuali este „brînzã bunã în burduf de câine”. Majoritatea elevilor provin din familii monoparentale. Pãrinţii sunt, aproape toţi, semianalfabeţi, aciuiţi în marele oraş dupã Marea Revoluţie. Unii sunt şomeri sau plecaţi la muncã în strãinãtate. Un alt bãiat a avut norocul sã fie înfiat de o familie de rezidenţi americani stabiliţi într-o comunã din apropiere. Aceştia mai au în grijã încã nouã(!) copii români. Au, totuşi, greutãti materiale, dar se ocupã de el. Existã şi un bãiat dintr-o modestã familie de ţigani. Aflu cã este foarte silitor şi tatãl, singurul susţinãtor al familiei, îl sprijinã sã facã liceul.

Apoi plecãm cu maşina. Ne blocãm în trafic şi vorbim. Imi împãrtãşeşte din frustrãrile lui materiale (salariul primit pe lunile decembrie 2009 şi ianuarie 2010 a fost de 400, respectiv 1300 de lei, venitul total ajunge acum la 3.000 de lei dupã mulţi ani de pregãtire şi experienţã). Imi vorbeşte şi de neîmplinirile profesionale. A pierdut elevi care au abandonat şcoala din cauza anturajelor dubioase şi a lipsei de educaţie a pãrinţilor, strãini şi ei de capitalã. Imi povesteşte cum o fostã elevã a cãzut în capcana proxeneţilor spanioli fãrã ca şcoala sã aibã puterea sã intervinã; o alta a ajuns prostituatã pe centurã. Fericirea lui şi a colegilor? Atunci când elevii lor merg la facultate sau la şcolile postliceale.

„Au început sã realizeze şi ei, cã trebuie sã evolueze. Si societatea, o datã cu ei. Dar va mai dura”.

„Cât?”

„ 20-30 de ani”.

Mã lasã în cartierul unde locuiesc şi, în loc de mulţumire, îmi aduc aminte cã am depozitat şi eu un vechi calculator Pentium II, în stare bunã de funcţionare. Mã ofer sã i-l donez pentru şcoalã. Ii lucesc ochii.

„Copiii vor fi fericiţi. Stiţi, jumãtate dintre ei nu au un calculator acasã. Sunt 21 în total”.

In scurtul drum rãmas pânã la intrarea în bloc zãresc petice de zãpadã murdarã şi gropi neastupate. In jurul meu se înalţã blocuri înalte de zece etaje care ascund dramele bucureştenilor fãcuţi în ultimii 60 de ani şi îmi vine în minte cântecul protestatar al lui Alexandru Andrieş: „O, ce oraş frumos! Ce oraş frumos! Fabrici şi uzine...”

Mirela Nicolae

Jurnalist, Radio România Cultural

Realizator şi producãtor al emisiunilor „Invãţãmântul, azi” şi „Suferinţele culturii”

http://cultural.srr.ro