Pot spune ca am avut o copilarie normala. Agitata, dar normala. M-am nascut in anul 1986 si fac parte din ultimele, poate chiar ultima generatie a copiilor cu “cheia la gat”. Tin minte ca era o cheie de culoare argintiu foarte spalat, si avea un snur facut dintr-un siret visiniu. Parintii mi-au spus ca inca de la varsta de 4 ani eram cu cheia la gat si ma jucam in fata blocului, pe vremea cand terenul de joaca era din nisip, si nu facuse inca cunostiinta cu noile tendinte de “accesorizare” a localitatilor cu dale. Ulterior acest loc de jocaca a fost transformat in locuri de parcare.

            Am crescut intr-un orasel de provincie, Blaj, intr-un cartier de locuinte colective mici, format din incinte de blocuri. Spuneam ca am avut o copilarie normala in sensul ca pe vremea accea erau foarte multi copii din generatia mea cu care imi petreceam timpul si foarte multi din generatie mai mare de la care mai luam bataie daca ii calcam pe nervi, sau poate luam bataie doar din dorinta lor de a bate pe cineva mai mic, pentru a-si satisface nevoia de superioritate. M-am mutat din acest cartier la varsta de 13 ani cand eram destul de mare ca sa imi pot satisface nevoia de “superioritate” pe generatiile mai mici. Cu toate acestea m-am multumit sa imi mai chinui din cand in cand verisorul mai mic, cand acesta venea in vizita cu parintii.

Doarece am trecut prin copilarie in acest orasel de podis sunt multumit de faptul ca nu am avut timp sa ma plictisesc, si impreuna cu alti doi vecini care erau si colegi de gradinita si mai apoi de scoala primara am facut cam tot ce ne trecea prin cap in acea perioada privata de bucuriile noilor tehnologii, astfel nu conta ce vreme era afara, noi tot ne gaseam cate ceva de mesterit.

            Pe vremea aceea tatal meu lucra intr-o fabrica de prelucrare a lemnului, o fabrica foarte mare de mobila, si el mi-a facut prima sanie, pe care urma sa o pierd cand am ajuns in liceu. Iarna era perioada saniusului, ne strangeam zeci de copii pe cea mai abrupta strada din Blaj si acolo ne petreceam ore in sir pana se intuneca si inghetau hainele pe noi. De asemenea iarna era si perioada colindatului, cand impreuna cu cei doi prieteni mergeam cu “steaua”, bineinteles mai mult dupa bani. Aceasta stea a fost lucrata tot de tatal meu, din lemn, si avea o greutate de aproximativ 5 kg si abia ma vedeam de dupa ea. Practic munceam pentru bani, deoarece era atat de grea steaua incat doua zile dupa ajun eu eram cu febra musculara.

            Generatia mea era mare colectionara de surprize din faimoasa guma “Turbo”. Cand era vreme urata afara, ne strangeam intr-o scara de bloc si faceam schimb de surprize. Tin minte ca intr-un an, cred ca aveam 9-10 ani, ne-am mobilizat, mai bine zis am fost obligati de cei mai mari sa curatam curtea blocului, in special terenul de joaca si sa plantam iarba. Toata actiunea a durat o dupa-masa, si normal ca nu a iesit nici un fir de iarba, dar intentia a fost de apreciat.

Sunt multumit de copilaria pe care am avut-o cu bune si cu rele, chiar daca pe vremea accea imi doream sa fiu mare, asta probabil pentru ca nu aveam un frate mai mare care sa ma ia “sub aripa lui protectoare”. Spuneam de rele pentru ca au fost si momente cand am fost prins la furat de nuci din curtea spitalului, sau la furat de mere, cirese si alte delicatese ale copilariei, sau cand am fost nevoit sa renunt la prastie pentru ca se mai spargea cate o fereastra, un cap sau un parbriz. Privind in urma imi dau seama ca in anumite situatii am avut o copilarie destul de periculoasa si de obicei locurile preferate de joaca erau ori in zone mai putin sigure (in copaci, pe acoperisul blocurilor), ori in preajma celor mai mari care si ei din lipsa de alte ocupatii preferau sa ne aiba companie, iar jucariile la moda nu erau tocmai ursuleti de plus sau cuburile din lemn, ci obiecte cu care se puteau intampla accidente. Cu toate acestea am fost destul de grijulii cu sanatatea noastra. Chiar daca toata copilaria am petrecut-o cu pantalonii rupti si peticiti in genunchi, mana mi-am rupt-o abia la 17 ani, cand erau de mult trecute activitatile periculoase ale copilariei si incet isi faceau aparitia calculatorul si internetul, elementele globalizarii care au pus stapanire pe noile generatii.

Din punct de vedere social procesul de globalizare are consecinte atat pozitive cat si negative asupra localului. Societatea si felul cum aceasta reactioneaza, respinge sau isi insuseste efectele globalizarii, fac subiectul acestei lucrari.

In ciuda apropierii mai mari ca niciodata si a depasirii barierelor in urma cresterii fara precedent a vitezei de circulatie a informatiei, capacitatea de a comunica emotii si stari sufletesti profunde este in scadere. Oarecum ironic, intr-o societate globala individul chiar daca tinde sa intre intr-un grup virtual, el se distanteaza de orice apropiere fizica intre indivizii aceluiasi grup, solitudinea fiind o caracteristica definitorie pentru fiecare membru al multimii.   Timp de secole, oamenii si-au imbogatit experienta prin contact cu natura si cu alti indivizi. Azi, cautam noi experiente pe ecranele calculatoarelor si ale jocurilor video. Are loc modificarea relatiilor inter-umane, rasturnarea valorilor si dorinta de „emancipare totala” a indivizilor.

Opinia mea este ca una dintre cele mai mari amenintari ale procesului de globalizare este segregarea sociala. Deoarece in tarile in curs de dezvoltare fenomenul de globalizare nu este uniform raspandit in teritoriu, el concentrandu-se in interiorul unor areale (oarasele globale, despre care am vorbit mai sus) de mari diensiuni, efectele negative ale segregarii se resimt in marile aglomerari urbane. Dimensiunea orasului este un factor esential in formarea alienarii si segregarii sociale, despre acest lucru povestind si Louis Wirth in lucrarea „Urbanism as a Way of Life”. Este cunoscut faptul ca atunci cand numarul locuitorilor unei asezari creste dincolo de o anumita limita, acest lucru va afecta relatiile dintre ei si va schimba specificul orasului. Asadar, cu cat numarul indivizilor este mai mare, cu atat creste gradul de variatie individuala si cu atat presiunea pentru diferentierea lor este mai mare. Mai mult, cu cat numarul celor care participa la interactiune este mai mare, cu atat creste potentialul diferentierii dintre acestia.

Fiind alaturati dar segregati, relatia dintre indivizi devine predominant competitionala.  Acest lucru este usor de urmarit in comportamentul copiilor din ziua de azi, pentru care copilaria nu mai are acceasi semnificatie cu cea a generatiilor precedente, care din cauza regimului comunist au facut cunostiinta mai tarziu cu fenomenul de globalizare si in special cu efectele acestuia. Aceasta noua generatie, este aproape incapabila sa intretina relatii sociale in interiorul unor grupuri. Singurele relatii fizice dintre membrii acestei generatii rezumandu-se in foarte multe cazuri la salut. Cu toate ca exista o relatie stransa intre fiecare membru aceasta relatie este una virtuala, de exemplu comunicarea prin intermediul telefonului mobil sau a camerei web, vizualizarea anumitor profile care sunt construite de membrii grupurilor virtuale pentru a oferi date personale altor membri prin intermediul internetului si a paginilor de profil, toate aceste actiuni cresc nivelul de comunicare, dar scad nivelul de interactiune fizica.

In cazul jocurilor pe calculator, care prin intermediul internetului, au luat cu totul o alta infatisare, se formeaza comunitati/ aliante care au ca singur scop competitia si goana dupa resurse. Aceste jocuri simuleaza foarte convingator ceea ce se intampla in viata de zi cu zi, unde la un nivel simplist aliante mari iau in stapanire teritorii noi, distrug sau protejaza aliante mai putin dezvoltate, controleaza piata de desfacere pentru bunuri, toate acestea in vederea controlarii de resurse. Este foarte interesanta experienta, tot ceea ce conteaza este sa poti face diferenta intre cele doua lumi, reala si virtuala.

In urma cu un an am auzit si eu de la niste prieteni de un joc online, si cu toate ca in decursul anilor nu mi-am petrecut  foarte mult timp jucand pe calculator, am incercat. A fost aproape ca si un drog, nu ma mai puteam dezlipi de calculator. Problema acestor jocuri online este ca ele creeaza dependenta, nu mai sunt ca si jocurile in care esti tu impotriva calculatorului si de care dupa un anumit timp te plictisesti si incepi sa trisezi ca sa il termini mai repede. In ceea ce priveste jocurile online, nu joci cu calculatorul, ci cu alti oameni care urmaresc acelasi scop – castigul de resurse. Este diabolic deoarece iti pot schimba, in cazul in care joci foarte mult, personalitatea si relatiile sociale cu grupul din care faci parte in viata reala. Am vazut recent un filmulet pe internet cu un copil de aproximativ 14 ani din SUA, care di cauza faptului ca parintii au refuzat sa ii mai plateasca taxa lunara pentru a se mai putea juca a amenintat cu sinuciderea, cu fugitul de acasa, reactiile lui fiind foarte aproape de cele animalice.

Eu m-am oprit dupa putin timp de acest joc din cauza programului incarcat de la facultate si am promis ca nu o sa ma mai apuc.

Copilaria difera foarte mult de la o generatie la alta. Norocul generatiei mele a fost ca perioada copilariei s-a aflat la granita dintre comunism si era globala. Acest lucru poate fi si putin stanjenitor deoarece sunt copii care au pana in 15 ani si cunosc si folosesc programe pe care eu ma chinui acum sa le invat si care imi fura o mare parte din timp pentru a le intelege. Generatia mea a fost privilegiata si din cauza ca am facut cunostiinta cu calculatorul tocmai la terminarea copilariei, astfel ne-am adaptat mult mai repede la tehnologie, spre deosebire de generatiile mai mari care s-au adaptat mai greu si care din cauza faptului ca si-au petrecut si adolescenta ca o perioada prelungita a copilariei (cu activitati legate de copilarie), au ramas putin izolate.

Cred ca o copilarie care iti pune bazele unei vieti, si la care poti sa te intorci cu sentimentul de implinire este cea in care ai avut o prima colectie de surprize din guma “Turbo”, cea in care dupa multe incercari ai reusit sa iti cioplesti prima prastie si cea in care ti-ai petrecut majoritatea timpului alaturi de prieteni si fugind de ochii ascutiti ai parintilor – in limitele bunului simt - , si nu aceea unde iti poti numara prietenii pe profilele de Hi-5, sau in care amintirile sunt strans legate de diferitele aliante din care ai facut parte prin intermediul jocurilor de calculator.

 Damian Alexandru, an II Master Proiect Urban, Facultatea de Urbanism, Universitatea de Arhitectura si Urbanims "Ion Mincu" - Bucureşti