Acasa si chiar si la Bucuresti timp de multi ani am avut ferestre care dadeau strict catre cer. De-acasa vedeam dealurile si muntii in departare – din Bucuresti la prima mea “casa” cam tot Bucurestiul pana in Casa Poporului si uneori artificii si curcubee extrawide pe toata latimea ferestrei mele.
In a doua casa a mea in Bucuresti vederea era ingradita de cladiri vechi cu tencuiala cazuta. straduta ingusta avea felinare de la baza carora seara se auzeau pana la mine voci ragusite pe care le ghiceam grupate in jurul luminii unor focuri improvizate. Geamul era bine pazit de motanul casei mereu in asteptarea mangaierilor bine meritate.
la ceva timp dupa, am redescoperit confortul blocurilor anilor 70-80…zona curata , linistita ce respira prin fiecare centimetru patrat de beton multa respectabilitate. Soarele il vedeai doar seara reflectat in geamurile vecinilor din blocul de vis-a-vis. Pisicile se intindeau lenese pe capote de masini iar in rest oamenii erau undeva dincolo de jaluzelele de plastic ce incercau sa recreeze intimitatea negata de proiectant.

Mai tarziu, timp de un an jumate dimineata o ghiceam prin caldura aurie din spatele jaluzelelor din lemn. In fata pervazului se desfasura averea mea provizorie si evanescenta intinsa in unghi de 180 de grade in jurul ferestrei .

Fereastra se deschdea insa si catre interior catre o lume bizar gandita pentru copilul crescut in plina perioada de sistematizari urbane glorioase. Ideea de partiu economic si fezabilitate erau negate de planul de etaj curent al zveltului bloc ce avea doar o garsoniera si un apartament de doua camere pe etaj cale de 8 nivele. Holul de acces al blocului era suficient de generos cat sa primeasca toamna la fiecare deschidere a usii un covor intreg de frunze galbene. Scara balansata era ascunsa in spatele unui perete curbat, fata in fata cu casa liftului. Urcand, liftul se ridica agale tremurand cusca metalica al carei mecanism de inchidere scotea mereu acelasi zgomot scrasnit al pieselor imbatranite de vreme.

Garsoniera in sine dadea o impresie incredibila de spatiu total si definitive contrazisa de orice considerent geometric. Viata si spatiul pareau determinate de alte coordonate traind in micuta garsoniera. Era desigur in parte rezultatul unui sistem de prioritati intre spatii – baia era relativ mare in timp ce bucataria era minuscula, geamurile baii si bucatariei  erau perfect egale, camera (singura in fapt) era prima ca acces, geamurile incaperii erau foarte generoase in timp ce balconul minuscul . Dar un rol important era detinut si de relationarea intre spatii – camera era cea din care se intra ferit in zona de baie/bucatarie. In plus existau mici rezolvari de detaliu ce te uimeau in conceptia blocului – prevederea unui mic grilaj de ventilatie in peretele exterior in bucatarie pentru aragaz, un frumos grilaj pentru sifonul de pardoseala din baie, fittinguri vechi de curpu inca pastrate la lavoar, amplasarea unei ghene (mici si care se infunda usor e drept) in perete curb ce marginea scara balansata a blocului.

Viata intr-un spatiu astfel definit imprumuta in consecinta o notiune interesanta despre spatiul intim si o atmosfera de 5 o’clock tee intinsa pe o mare suprafata a zilei.

Camera se deschidea zi de zi prin fereastra sa cea mare catre insula de lume uitata in praf si tencuiala cazuta, ai carei parametrii de reper se aflau alaturi de radacinile copacilor batrani, undeva la un metru sub cota trotuarului. Eram posesoarea virtuala a unei  colectii impresionanta de balcoane cu balustrade de fier forjat sustinute in console dizolvate si care mai puteau sustine doar pasii de vata ai batranilor locatari. Eram obisnuita sa gasesc in spatele usilor lor priviri cercetatoare ascunse dupa perdele grele de praf cu o secunda inainte de a clipi. Distingeam perfect zgomotele facute de ploaie pe fiecare acoperis al ferestrei mele, stiam geografia zonelor de invelitoare poaspat refacute si felul in care reflectau soarele in mod si unghiuri diferite in zilele toride de vara. Mi-era familiara intimitatea tuturor gradinilor si geamurilor ascunse vara de frunzisuri cat si geometria efemera a petelor de zapada iarna. Cunosteam majoritatea motanilor obisnuiti ai ferestrelor de demisol care pareau a astepta doar sa se dea de 3 ori peste cap pentru a se transforma in ghizi pentru un tur al caselor de la inaltime. Inaltimea de la care imi placea sa cred ca le vedeam doar eu .

Mica mea avere virtuala nu avea nici un act care sa o ateste iar eu eram doar un biet “uzurpator”, chirias in apartamentul unui bloc el insusi chirias pe terenul altcuiva. Totusi mi-ar fi fost greu sa explic si demonstrez investitotului care ridica un turn undeva in dreapta balconului meu cum betonul lui ma priveaza de cativa metri liniari de priveliste. Iar timp de un an am stat si am privit neputincioasa cum suprafete intregi din fereastra mea erau furate sistematic fara a oferi in schimb decat petece cenusii de beton.

Cadrele din beton se profilau crude si perfect geometrice peste case amarate dar care poartau cu mandrie data constructiei reliefata pe fronton. Case care s-au nascut odata cu familii imprastiate de timp, au inflorit odata cu ele si-au trait tineretea si au purtat povesti pentru ca apoi sa ramana fara mostenitor.

Canibalismul e noul nostru urbanism. A fost mereu. Casele devoreaza case, orasul se transforma. Unora nu le pasa, altii viseaza la constante improbabile.Cu toate astea desi uneori decrepite si insalubre casele vechi se duc impreuna cu povesti pe care nu se oboseste nimeni sa le inlocuiasca cu altele.

http://punctedefuga.wordpress.com/2010/03/16/habitat-prezent-si-trecut/