E interesant de  stiut ca orice copil incepe sa isi  aminteasca intamplari din viata lui incepand cu varsta de 3 ani. M-am intrebat deseori, care sa fi fost motivul? De curand am aflat ca studii recente(“Copiii din salbaticie”-Discovery Chanel) au aratat ca intre 3-5 ani, sistemul nervos al unui copil este pregatit sa fie modelat, instruit, educat; aceasta fiind perioada in care creierul uman “prinde” cel mai rapid si usor cum sa reactioneze la simulii din mediul inconjurator si mai apoi cum sa se comporte in societate. Asociind ce am aflat cu prima informatie, acest lucru este poate reprezentarea cea mai fidela a ceea ce urmeaza sa fie “cei 7 ani de acasa”. Astfel, se poate afirma si ca ceea ce se intampla in interiorul casei este transpus apoi in exterior.

In vechime, copiii ajutau de mici la treburile casei, erau trimisi sa invete “buchiile cartii” de la 3-4 ani ca, ajunsi la varsta de 7 ani, sa poata sa tina socotelile la pravalii, sa aduca un venit acasa pentru a-si ajuta familiile. Motivul este lesne de inteles; in trecut, familiile erau foarte numeroase, iar speranta la viata era de 25-30 ani .De aceea se nasteau foarte multi copii, dintre care majoritatea mureau la nastere sau pana implineau 2-3ani, cauza fiind lipsa medicamentelor si administrarea tratamentelelor neadecvate, a “leacurilor din batrani”. Dupa 7 ani, cei care supravietuiau, trebuiau sa aduca un venit pentru ca investitia facuta de familie sa poata fi recuperata.

Altii ajutau la diverse munci, la moara, la camp la culesul granelor, mergeau cu animalele pe camp sau la munte la pascut. Dupa 1900, copiii de la orase deja se jucau pe strazi, alergau si se jucau cu jucarii facute din lemn, cu nuiele, pietre.

“ Primii ani petrecuti alaturi de membrii familiei difera de la o categorie la alta. La sat, activitatea isi relua aproape imediat cursul, tatal continuand sa-si faca treburile, dar avand acum constiinta ca responsabilitatile lui au sporit. Mama, dupa ce trecea perioada lauziei, revenea la desfasurarea activitatilor gospodaresti, mergea la camp sau la lucru prin vecini, luandu-si dupa sine copilul pentru a-l alapta si ingriji. Ea nu-si dedica intreaga atentie copilului, pentru ca nu-si permitea acest lucru” (“ 9 ipostaze ale copilariei romanesti” – Luminita Dumanescu).

In orase, viata era si mai grea. Copii erau plimbati cu mamele lor care trebuiau sa ii ingrijeasca, dar si sa munceasca in acelasi timp si care de multe ori se angajau ca doici. Cel mai greu in schimb era pentru orfani care schimbau foarte des doicile pana la 10-12 ani si care nu aveau parte de o familie.

Nici in cadrul scolii nu era un mediu foarte placut, copii fiind obligati sa respecte regulile intocmai, iar la cea mai mica abatere erau sanctionati aspru in majoritatea cazurilor prin bataie. Spre exemplu, cazul unei fetite care nu se putea integra in jocurile din pause dintre colegii ei  si prefera sa citeasca; invatatoarea, pentru ca nu a intles ca este mai fragila, ca este diferita fata de ceilalti si ca nu dauneaza acea activitate fetitei, a batut-o ca sa iasa in pauza la joaca (jocul - inteles in mod fizic).

De cele mai multe ori, astfel de lucruri provocau “traume” copiilor, afectandu-le dezvoltarea si modul de percepere a societatii. Era o viziune asupra vietii de multe ori umbrita de frica; a fost, totusi, considerata stare de normalitate pana aproape de zilele noastre.

In familiile burgheze, spre deosebire de cele cu situatie materiala precara, copiii erau ingrijiti de doici, nu erau foarte apropiati de parintii lor care nu erau dispusi sa renunte la viata mondena si aparea astfel acea distantare intre parinti si copii care impunea sentimentul de respect. Prin aceasta distantare care se crea intre parinti si copii, sentimentele erau transmise prin gesturi mai controlate, iar respectul copiilor fata de parinti era mult mai mare. Acesti copii erau educati cu mai multa grija si aveau acces la lectura fara ca timpul lor sa fie ocupat de grijile familiei. Aceasta diferenta intre copiii din familiile burgheze si cele sarace a facut ca atitudinea, comportamentul, reactiile copiilor sa fie foarte diferite. Se vede o diferenta intre modul de a privi, expresia fetei fiind foarte diferita: in primul caz se citeste calmul, o oarecare detasare fata de al doilea exemplu in care este evidenta nelinistea pe fata intregii familii, reactia de respingere a unui lucru nou greu de inteles pentru ei. Atitudinile lor se diferentiau si prin viziunile la diferite niveluri (mai cuprinzatoare – venite si din studiile pe care le faceau in tara sau in strainatate - sau doar axate pe cotidian – chirii, mancare, munca) pe  care fiecare copil le avea.

Daca inainte copiii erau veseli sau tristi in functie de ce vedeau in strada, astazi acest raport s-a schimbat aproape radical. Pe baza tehnologiei tot mai avansate copii interactioneaza prin intermediul televizorului, iar mai apoi al calculatorului. Insa, cand aceste interactiuni cand sunt transpuse in mediul exterior locuintei, se creeaza rupturi.

In perioada de dinainte de ’89 si imediat dupa,  locurile de joaca pentru copii erau sarace in mobilier specific, insa una din marile bucurii o reprezentau calatoriile cu parintii  sau taberele organizate vara/iarna la mare sau la munte,  diversele excursii scolare, jocurile invatate de la “cei mai mari”.

Dupa ’89, odata cu liberalizarea produselor din comert si aparitia pe piata a jocurilor pe televizor si a cablului tv cu posturile cu desene animate, copiii au inceput sa nu  mai acorde la fel de  multa atentie lectiilor, ci acestor noi atractii.

Desi atitudinea profesorilor si materiile predate s-au moddificat in timp, exista anumite intrebari care au creat o anumita stare de incertitudine, oarecum de revolta a copiilor fata de constrangeriile, obligatiile pe care scoala le impunea (acelasi mod de desfasurare a cursurilor, nerecunoasterea meritelor elevilor etc) si au ridicat semne de intrebare  tuturor generatiilor de elevi.

O mare parte dintre copii au inceput chiar sa imite comportamentele pe care le-au vazut in desene animate, ceea ce a dus la o altfel de comunicare atat intre copii cat si intre acestia si adulti. Tot astfel s-a produs si o schimbare la nivelul perceptiei evenimentelor inconjuratoare si a atasamentului fata de situatii si persoane, detasarea fata de lumea inconjuratoare fiind mult mai mare. Un factor important il constituie si faptul ca traditiile, normele, cutumele populare nu au mai fost transmise catre noua generate cu acelasi impact ca inainte, iar respectul fata de persoanele in varsta, de invatatori si chiar de parinti nu mai este la fel de mare ca inainte (cand parintilor  copii li se adresau cu d-voastra). Astfel au inceput sa se concentreze mai mult pe jocuri si desene animate si astfel socializarea s-a redus foarte mult.Aceste interactiuni reflecta un comportament imprumutat din diversele desene/jocuri pe care le-au experimentat si care nu se potriveste in viata de zi cu zi; poate pentru ca o situatie imaginata nu raspunde intru totul realitatii. Insa ceea ce este mai ingrijorator este faptul ca acesti copii isi iau drept model un personaj si nu pot fi indrumati de catre cei mari deoarece acestia nu stiu ce se intampla, nu dau atentie acestor lucruri. In acelasi timp, ceea ce vad copiii la televizor sau pe calculator, aceste secvente deja imaginate, le reduce capacitatea de imaginatie. Copiii iau lucrurile asa cum le vad,  le expun in maniera in care le-au memorat, dar acest lucru nu ii ajuta sa isi formeze o parere clara, devenind nesiguri sau se plictisesc repede.

Asociatia Americana a Psihologilor a emis un avertisment privind jocurile pe calculator: acestea pot influenta profund negativ evolutia copiiilor. O serie de studii ale asociatiei au gasit ca jocul pe calculator de la varste mici favorizeaza o tulburare numita deficit de rezolvare de probleme.

Aceste jocuri limiteaza creativitatea copiiilor si le ofera un modul de joc “de-a gata” astfel incat ei nu mai invata sa isi foloseasca mintea pentru rezolvarea de probleme si pentru gasirea de noi unghiuri de abordare. In plus prin faptul ca se joaca singuri, copiii nu invata sa faca fata unor situatii sociale si unele indeletniciri nu se dezvolta coerent. Spre exemplu recunoasterea expresiilor faciale este limitata la copiii care se joaca mult pe calculator.

Copiii din Statele Unite cresc cu alte valori decat parintii lor, si se pare ca diferentele sunt destul de mari incat sa se poata vorbi de doua culturi diferite. Acelasi lucru se poate spune si despre influenta tot mai mare a calculatorului asupra copiilor din Romania care si-au dezvoltat un limbaj propriu, o alta cultura (cel din prescurtari, combinatia limbii romane cu engleza), influenta in care lectura propriu-zisa a cartilor s-a redus semnificativ, temele se copiaza in mare parte de pe internet, iar memorarea este foarte afectata prin exersarea tot mai scazuta.

Dependenta de televizor si de jocurile la calculator este o boala care face parte din categoria adictiilor, adica a activitatilor care fac placere si care au tendinta de a se repeta, aceasta repetitie ducand la dezorganizarea si fragmentarea vietii obisnuite, spune medicul Constantin Oancea, profesor consultant la Clinica de Psihiatrie a Copilului si Adolescentului de la Spitalul Alexandru Obregia din Bucuresti. Copiii care petrec prea mult timp in compania ecranului, fie ca este vorba de televizor sau de computerul personal, devin la maturitate oameni dezorganizati, haotici, adesea rupti de realitate, izolati si de cele mai multe ori nefericiti, avertizeaza doctorul Oancea. Dependenta apare ca o consecinta a unui mediu de dezvoltare insuficient de bun in care creste copilul. Acest lucru se intampla deoarece mediul influenteaza, isi lasa amprenta, asupra structurilor din creier responsabile cu autoreglarea eficienta a comportamentului copilului.

Ei iau lucrurile asa cum le vad,  le expun in maniera in care le-au memorat, dar acest lucru nu ii ajuta sa isi formeze o parere clara, devenind nesiguri sau se plictisesc repede.

Aceasta schimbare in comportamentul copiilor se resimte totusi de putin timp, aproximativ 5-8 ani, cand accesul la computer a devenit tot mai facil si cand a inceput exodul populatiei catre tarile din vestul Europei in cautarea unor locuri de munca mai bine platite. A aparut de atunci un nou fenomen, pe care l-as putea numi “orfelinatul de acasa” si care a luat o amploare tot mai mare in ultimii ani. Acesti copii, ramasi singuri acasa, cu rude fata de a caror varsta este o diferenta insemnata si care au trait intr-o societate cu alte norme, nu mai primesc o educatie adecvata, nu sunt bine ingrijiti, nu mai sunt supravegheati de catre cei care ar trebui sa constituie un exemplu pentru ei.  

Lipsa de socializare reala, nu virtuala, vine din reducerea timpului liber petrecut in afara casei “la joaca” (de aici si disparitia multor jocuri). Vine si din reactia parintilor care accepta acest comportament al copiilor fie din cauza ca li se pare ca prin utilizarea calculatorului copiii evolueaza din punct de vedere al cunostintelor, abilitatilor, informatiilor aflate. Probabil ca reactia provine  “lasitatea” data de frica, nerabdarea de a utilize lucruri noi, de a le intelege pentru a ii putea indruma pe cei mici sa aiba activitati practice, mult mai dinamice si interactive, de socializare cu ceilalti copii si care sa le dezvolte imaginatia ingloband utilizarea imaginilor si informatiilor aflate prin intermediul calculatorului. La aceasta se adauga si lipsa prelungita de acasa a celor plecati din tara si nesupravegherea copiilor.

Datorita faptului ca un copil are mintea mult mai odihnita decat un adult si este mult mai legat de mediul de acasa decat pare si pe masura ce creste si retine intamplarile prin care a trecut, isi contureaza o imagine, o viziune asupra vietii. Se descopera pe sine si isi stabileste vise, dorinte, isi formeaza  pe baza amintirilor si a sentimentelor o imagine despre familie si isi construieste relatiile cu cei din jur.

Anca Panait

An II - Master Managementul Urban al Oraselor Competitive

Facultatea de Urbanism, Universitatea de Arhitectura si Urbanism -Ion Mincu - Bucuresti