Capitala noastră e un oraş urât. Aproape de nelocuit, cenuşiu, cu faţade murdare şi coşcovite, cu cartiere de beton mizere, cu un trafic sufocant. Este poluat şi plin de gunoaie, cu reclame chicioase, cabluri atârnate peste tot şi clădiri de proastă calitate, vile care costă 6-7 milioane de euro dar care sunt de un prost gust devastator.
Bucureştenii sunt majoritar superficial, un fel de Mitici contemporani cu noi. Contrar prejudecăţii că americanii nu au habar de nimic tirajul cărţilor arată că ei citesc de 20 de ori mai mult decât un român. În New York mai toată lumea are o carte pe genunchi. În Bucureşti se bea o bere, se sparg seminţe şi se stă cu creierul gol ore în şir. Sau se debitează stupizenii la un pahar.
Bucureştenii au valenţe de migratori. Nu reuşesc decât puţini să prindă rădăcini, să se lege emoţional de colţul străzii, de cârciuma din drum sau de locul unde-i dai copilului o prăjitură. Bucureştenii trăiesc străini de acest oraş. De multe ori bucureştenii devin ostili. Mulţi dintre ei, aduşi aici în comunism, să trăiască în condiţii proaste în cartiere-dormitor au integrat drama dezrădăcinării cu Bucureştiul şi i-au devenit ostili.
Aşa spune cronicarul contemporan, aşa vedem şi noi zilnic.
Dar dacă ne limităm să constatăm dezastrul facem parte din el. „Un oraş dacă nu are o memorie se transformă într-o baracă, o tabără militară, un cort pe care poţi să-l strângi oricând să-l muţi mai departe. Oamenii trebuie să ştie în ce univers trăiesc, pe ce stradă stau, cine sunt vecinii lui, ce istorie au locurile acelea. Altfel există riscul să se transforme într-un schizoid mutat ca un pion de colo colo de cei interesaţi, un om într-o casă fără lumină care nu ştie unde e bucătăria, ferestrele, întrerupătorul” (Stelian Tănase).
În primul rând trebuie să înţelegem cum s-a ajuns aici.
Sute de ani oraşul a fost traumatizat de experienţe şocante, de pericole interne şi externe care au condus la zeci de mii de morţi şi distrugeri de bunuri. Nenorocirile au avut drept cauză atât catastrofele naturale: inundaţii, incendii, cutremure, foamete, epidemii, invazia lăcustelor, cât şi cauze sociale generate de arbitrariul politic, secole la rând capitala fiind disputată de diferite tabere, fiind implicată în războaie care nu erau ale ei sau devenind loc de trecere sau cantonament pentru diferite armate.
Incendiile
Bucureştiul a fost ars cel puţin o dată la zece ani, timp de peste trei secole. Litografiile de epocă redau scene apocaliptice în care populaţia asistă neputincioasă în faţa flăcărilor dezlănţuite.
Periodicitatea şi intensitatea incendiilor s-au datorat modului neadecvat de construcţie a locuinţelor, lipite una de alta, realizate din lemn, paie şi chirpici. În incendiul din 1804 focul a distrus 500 de case şi 2000 de prăvălii, la 1812 a ars noua curte domnească zidită de Alexandru Ipsilanti, care apoi s-a numit Curtea Arsă. Cel mai groaznic foc a avut loc în 1847, în ziua de Paşte, stins abia către Rusalii şi care a distrus trei sferturi din oraş.
Epidemiile
Izgonită în secolul al XVIII din apus, ciuma se năpusteşte asupra sud-estului european, devenind o permanenţă la gurile Dunării între 1750-1830. documentele vremii dau mărturii îngrozitoare: în anul 1792 „nici cioclii nu mai pridideau cu îngroparea victimelor”. Cea mai îngrozitoare a fost ciuma din timpul domnitorului Caragea cînd, scria Ion Ghica, mureau 300 oameni pe zi, în total murind 90.000. Muribunzii erau ajutaţi să moară cu o măciucă în cap sau erau abandonaţi în locuri pustii, fără hrană.
Cutremure
Începutul secolului XIX a debutat cu „cutremurul cel mare” care a durat zece minute şi a fost atât de violent încât „s-a deschis pământul şi a ieşit apă şi pe alocuri catran”. Periodicitatea s-a manifestat cu un cutremur mare la deceniu. În secolul XX cel mai mare pare să fi fost cutremurul din 1940, cel care a ras clădirea Carlton, cel mai înalt din Bucureşti atunci şi 25% din întregul oraş.
Inundaţii
Amenajarea rudimentară a cursului râului Dâmboviţa, pe tot parcursul evului mediu, a făcut posibilă a periodică revărsare a lui, îndeosebi primăvara, când se topeau zăpezile. Ultima revărsare a avut loc în 1892, după această dată primăria investind în regularizarea cursului.
Foamete
În timpul foametei din 1817 „oamenii săraci mureau pe capete pe drumuri. Mâncau pâine făcută din coceni de porumb, alţii făceau turte din bilii de care apoi se umfau”. În secolul XVIII foametea a fost o realitate permanentă. Secetele prelungite, invazia lăcustelor, fiscul deosebti de ridicat, abuzurile, războaiele însoţite de epidemii făceau ca foametea să fie continuă.
Poziţie geografică nefavorabilă
Bucureştiul este un oraş cu aer prost. Aşa scriu călătorii străini. Aer prost pentru că a fost aşezat într-o mlaştină, într-un luminiş a pădurii numite Codrii Vlăsiei, locul de popas a caravanelor negustoreşti în drum spre Târgovişte, dar şi al hoţilor care bântuiau zona.
Poziţia în plină câmpie nu a făcut posibilă niciodată fortificarea lui, astfel că a fost la îndemâna tuturor acelora care au dorit să cucerească oraşul.
Distrugeri provocate de ignoranţa oamenilor
Clădiri reprezentative pentru oraş au pierit dintotdeauna răpuse de oameni şi nu de calamităţi naturale. Turnul Colţei de exemplu, deşi rezistase unui mare cutremur a fost doborât de voinţa unui om politic în 1888 pentru că îi strica priveliştea în grădina persoanală. Şi exemple de acest gen pot continua.
Stricăciuni de neimaginat au fost provocate în perioada comunistă. După cutremurul din 1977 Ceauşescu s-a încăpăţânat să radă oraşul de pe faţa pământului şi să facă loc unui oraş după chipul şi asemănarea sa. Un coktail între Phenianul lui Kim Ir Sen în centru şi bordeie jumătate îngropate în pământ gen Scorniceşti la periferie. Casa Poporului şi cartierele de blocuri muncitoreşti sunt exemplul cel mai bun.
Au fost distruse atunci: complexul Mihai Vodă de pe dealul cu acelaşi nume, mănăstirea Văcăreşti, spitalul Brâncovenesc, biserica Sfânta Vineri şi multe cartiere de case pline de farmec. Dar s-a distrus totodată sentimentul de apartenenţă şi senzaţia de comunitate, nerefăcute până în prezent. Pentru că şi acum distrugerile continuă, autorii fiind acum dezvoltatorii imobiliari mafioţi care distrug cu bună ştiinţă clădiri de patrimoniu pentru a pune la loc bănci, birouri sau case de locuit făcute din materiale ieftine, fără nici o legătură cu contextul cartierului, neoriginale şi foarte urâte.
Aceste traume au lăsat urme adânci în mentalul colectiv românesc şi generează stări de spirit negative şi demoralizante: spaimă, deznădejde, scepticism, incertitudine, fatalism, neîncredere, egoism, însingurare, agresivitate, criminalitate, lipsa solidarităţii.
Şi atunci ce e de făcut? Ne încadrăm şi noi atitudinii defetiste şi trăim străini de acest oraş sau ne folosim inteligenţa şi imaginaţia pentru a locui acest oraş? Cred că răspunsul se subînţelege. Soluţia e să înţelegem cum s-a ajuns la dezastrul de acum, să descoperim colţuri pitoreşti şi să ne bucurăm de ele şi să căutăm soluţii pentru viitor astfel încât să ne facem viaţa mai bună şi în legătură cu acest oraş.
10 motive pentru a iubi Bucureştiul
1. Pentru că a fost permanent schilodit de ignoranţă şi nepăsare. Dar toată lumea iubeşte căţeii şchiopi
2. Pentru că seamănă cu noi, ne reprezintă. Aşa amestecat, distrus, pitoresc şi fascinant.
3. Pentru că numele provine de la verbul „a te bucura”
4. Pentru că a renăscut de fiecare dată după ce o nenorocire l-a doborât
5. Pentru că odată, de mult, i s-a spus Micul Paris
6. Pentru că dacă ştii să cauţi găseşti orice
7. Pentru că e populat de o lume pestriţă şi de multe ori indiferentă. Dar noi deja ştim de ce.
8. Pentru cozile la teatru, sălile de bibliotecă pline, noapte albă a muzeelor
9. Pentru că încă se mai poate face ceva pentru el.
10. Pentru că aici e casa noastră, chiar dacă pentru unii doar pentru câteva zile, câtiva ani sau pentru totdeauna
