Bucurestii Vechi si Noi

Să ne naştem din nou, fără memorie. Să cunoaştem neîncetat aceleaşi lucruri. Pentru ca atunci când plecăm, să nu avem regrete.
[ Fiecare regret e format din amintiri. E format din legături înnodate de gânduri obscure şi ireale ale unor momente inexistente. Pentru că existenţa e doar acum. ]

Dragă T.,
De fapt, n-am putut niciodată să trăiesc fără să îţi desenez diferite chipuri lipite pe secunde. Când le epuizam, le schimbam ordinea şi când nu ştiam ce ai fi zis, mi te imaginam râzând. Ochii tăi când râdeai şi toată presiunea care mi se scurgea din piept în tălpi şi se împrăştia împreună cu umbra mea.
De fapt, tot timpul va fi fost ieri sau azi-dimineaţă când se lipea frigul pe faţa clădirii uriaşe pe care o vedeam de pe scaunul din bucătărie. Şi creştea o zăpadă care se lipea de asfalt şi închista orice ieşire. O vreme când chiar dacă visele nu aveau sens, impregnarea speranţelor tale le făcea realităţi neîmplinite.

Târgul Gaudeamus a venit cu multe bunătăţi anul ăsta. Cărţi noi (şi tot pe-atâtea lansări), reduceri, lume multă (avidă de carte!) şi Bucureşteni care au dat weekend-ului un sens cultural. Proiectul Bucureştii Vechi şi Noi a fost acolo, şi-a lansat un ghid al Bucureştiului scris de trecători („Povestea trecătorilor din Bucureşti” volumul II) în parteneriat cu Radio România Bucureşti FM şi a transmis în direct din Ceainăria Gaudeamus păreri despre Bucureşti, în discuţie cu Flavia Voinea, Horia Barna, Adrian Majuru şi Nicuşor Dan.

Coridorul era ceva mai lung decât ultima oară când fusesem aici. La început m-am gândit că am greşit etajul. Nu lipsisem decât 5 minute, cât am suportat mofturile aparatului de cafea, care parcă tuşea când picura lichidul ăla mai-mult-maroniu decât negru. Şi nici mirosul nu părea să exceleze la categoria „cafea bună şi tare”. Cum de îmi zboară gândurile atât de detaliat în alte părţi? În cele câteva secunde pe care le-am petrecut încercând să depistez culoarea din micul pahar galben pe care îl aveam în mână, trei fetiţe îmbrăcate în halate albe au început să murmure şi să îmi atragă toate simţurile. Pentru o secundă, am simţit paharul cum îmi alunecă printre degete. Îmi transpiraseră mâinile şi nu mi le mai puteam încleşta pe pahar. L-am apucat cu ambele maini pentru ca imi distrăgea atenţia.

Privind lucrurile în general, pentru cultură lipseşte o finanţare serioasă din partea statului, obligat să facă asta. Fac câteva remarci amintind câteva numere, care spun totul despre felul în care cultura este privită în România: în anul de graţie 2011, bugetul alocat culturii din PIB este de 0,18%, în timp ce Franţa alocă 10% din PIB-ul ei, iar Germania şi Italia 7%. Guvernul Năstase aloca în perioada 2001-2004 un buget mediu de 0,80%. Sigur, România are alte priorităţi decâte cele amintite, dar totuşi consider că un minim buget de 2% ar putea salva pe termen mediu situaţia în care se află patrimoniul naţional şi, în acelaşi timp, activitatea care se desfăşoară în spaţiul culturii naţionale.

E un oraş colorat, ceea ce e bine, dar şi rău şi e un oraş viu, ceea ce, din nou, e şi bine, dar şi rău. Este adevărat că identitatea oraşului e dată inclusiv de culori şi sunete, dar acestea din urmă sunt produsul omului, adică al locuitorilor.

Coridorul era ceva mai lung decât ultima oară când fusesem aici. La început m-am gândit că am greşit etajul. Nu lipsisem decât 5 minute, cât am suportat mofturile aparatului de cafea, care parcă tuşea când picura lichidul ăla mai-mult-maroniu decât negru. Şi nici mirosul nu părea să exceleze la categoria „cafea bună şi tare”.