Bucurestii Vechi si Noi

Presiunea socială izvodită de acumularea capitalurilor în mâini puţine nu putea fi însă anihilată prin ameninţarea cu pedepse, oricât de înfricoşătoare ar fi fost ele. Foamea de pământ punea în mişcare mulţimile şi nici o forţă din lume nu le-ar fi putut opri.
Peste Ocean se aflau însă pământuri roditoare, întinse, puţin populate, care aşteptau mâna omului. Pe de altă parte, Anglia avea capitaluri suficiente pentru a finanţa această întreprindere promiţătoare de mari beneficii pentru marile companii comericiale.
Cele două procese ce însoţeau ascensiunea capitalismului: surplusul periculos de populaţie în metropolă şi lipsa crescândă de mână de lucru în coloniile din America de Nord

Pe un vast teritoriu, situat în Peru, căruia i se spune azi la huaca de Toledo, s-a făcut de asemenea, printr-o fericită întâmplare, o importantă serie de descoperiri, acţiune dusă la bun sfârşit de un conquistador spaniol, Garcia Gutierrez de Toledo, care a dat numele său locului unde se aflau mormintele pe care le-a descoperit şi le-a explorat cu zel.
Cunoaştem, datorită

Primele comori incase, apărute pe neaşteptate din mormintele regale din Chimu, sunt foarte vechi. Ele au fost descoperite încă din anul 1550. În anul acela, cacique-ul instalat în acele locuri de către spanioli, senor Antonio Chayque, a adus pe neaşteptate la suprafaţă, printr-una din cele mai fericite întâmplări, mormintele regilor din imperiul Chimu. Această descoperire, asemănătoare cu cea a mormintelor din Valea Regilor din Egiptul antic, s-a făcut pe o ridicătură de pământ numită la huaca Lomayahuan, care există de altfel şi azi.

Începând cu veacul al XVI-lea apar primele iniţiative care încearcă să le acorde primilor ei adevăraţi descoperitori cea mai potrivită origine şi cea mai motivată provenienţă.
Rând pe rând, America este descoperită de egipteni, de populaţiile fugite din Canaan la data cuceririi acestei ţări de către Iosua, de fenicieni, greci, romani, de celţi, de gali, de frisoni (olandezi), de sciţi şi chiar de tătari.
Franciscus Vatablius şi Stephanus opiniază net pentru indienii asiatici. Tornielli, care nu exclude o călătorie a romanilorîn America, lucru de altfel susţinut la vremea lor de Acosta şi Goropius, vede în populaţiile din America nişte descendenţi ai lui Sem şi Ham, cei doi fii ai lui Noe şi consideră că “primii” americani ar fi sosit din Asia “peste” Japonia. Arius Montanus (publică în 1530 o Biblie poliglotă), autor spaniol, Gilbert Genebrand, profesor de ebraică, ca şi Vitablius şi Marcius Lascarbotus, urmărind în operele lor părerile lui Las Casas, încearcă să dovedească sosirea în America nu numai a…triburilor lui Israel, ci a canaaniţilor. De fapt cele 10 triburi de israeliţi luate

Dictatorul Sulla, la bătrâneţe, s-a căsătorit pentru a cincea oară, deci după patru divorţuri, cu tânăra Valeria, sora vitregă a oratorului Hortensius, divorţată de curând. Interesante sunt însă şi motivele care provocau divorţurile şi pentru care se încheiau apoi alte căsătorii. Pompeius, de exemplu, a divorţat de prima soţie, pe care o luase în căsătorie pentru a-şi atrage favoarea praetorului de care depindea intrarea în posesie a averii sale imense, pentru că înrudirea cu ea îi primejduia cariera politică. Apoi, după alte două soţii succesive de care a rămas văduv prin deces, s-a căsătorit a patra oară, pentru a divorţa la întoarcerea din campaniile din Orient, sub cuvânt că, în lipsa lui, soţia n-ar fi avut o comportare tocmai corespunzătoare

La început, şi în principiu, căsătoria încheiată prin confarreatio nu se putea desface. Mai târziu însă s-a inventat o formulă, numită diffarreatio, cu efecte tocmai opuse celei dintâi, prin care se desfăcea căsătoria. În general însă divorţul a rămas multă vreme un fenomen cu totul excepţional. Cazurile rare în care el avea loc derivau din caracterul însuşi al căsătoriei din acel timp: căsătoria bazată pe principiul cum manu îi dădea soţului drepturi depline asupra soţiei, deci şi pe acela de a o repudia. În schimb repudierea soţului de către soţie era ceva de neconceput.

Împăratul Wilhelm al II-lea nu a fost capabil, în special pe plan extern, să continue opera bismarckiană. Principala preocupare a marelui cancelar fusese menţinerea stării de izolare a Franţei: împreună cu Austria şi Italia el organizase împotriva ei Tripla Alianţă (1882), dar, în acelaşi timp, printr-un tratat de reasigurare (1887), a ştiut să păstreze Rusia în sistemul său, în pofida intereselor divergente ruse şi austrice din Balcani. Era, fără îndoială, o politică dificilă, bazată pe pe un echilibru instabil, dar care lăsase Germaniei un loc predominant în Europa. Wilhelm al II-lea a compromis însă acest echilibru, permiţând încă din 1893 înfăptuirea alianţei franco-ruse, iar prin programul său de construcţii navale şi-a îndepărtat Anglia, care se împacă cu Franţa (1904) şi formează Tripla Alianţă. Eforturile împăratului de a rupe fie prin linguşeli, fie prin intimidări această reţea de alianţe au eşuat în totalitate. Izolată în Europa, Germania trebuia să se sprijine pe Austro-Ungaria, “strălucitul ei secund”, prin care se lasă antrenată în complicaţiile balcanice şi, în cele din urmă, în război. Rezultatul a fost stârnirea de temeri în Europa, cu atât mai mult cu cât împăratul, spre deosebire de Bismarck, care menţinuse caracterul european al diplomaţiei sale, vorbea de o politică mondială (Weltpolitik) a Germaniei, preamărea misiunea sa colonizatoare

Născut în poate cel mai interesant an din istoria universală, Pietro Aretino (1492-1556) a fost un scriitor italian, interesant mai mult ca om. Întrunea însuşiri care-l opuneau elevaţiei spirituale şi urbanismului renascentist. Bucurându-se de o vigoare pantagruelică, de un spirit satanic, de o poftă de viaţă şi de o popularitate insaţiabile, de un curaj şi o încredere în sine oarbe, făţarnic şi obscen, jucând farsa omului tare, Arentino poseda după expresia lui Francesco de Sanctis, „logica răului şi vanitatea binelui”. Mare şantajist, extorcând, sub ameninţarea pamfletului sau a scrisorilor difuzate în zeci de copii, principi, regi şi chiar împăraţi ai Europei, motiv pentru care i s-a spus şi „biciul principilor”, a dus o existenţă princiară, mai cu seamă în episodul veneţian al vieţii lui. Atenţia malefică i s-a îndreptat spre Michelangelo, pe care l-a ridicat în slăvi şi l-a linguşit, comparându-l şi punându-l deasupra lui Fidias, Apelles şi Vitruviu, cu scopul de a căpăta câteva desene, pe care, dealtfel, i le-a solicitat şi în scris. Într-una din aceste epistole merge până-ntr-acolo, încât îi trasează un program de pictare a Judecăţii de apoi (scrisoarea din septembrie 1537). Marele artist l-a ţinut la distanţă printr-o excesivă curtenie. Aretino va reveni iarăşi,

Alături de Hogarth şi de Reynolds, Thomas Gainsborough a fost cel care a dat personalitate picturii engleze a secolului al XVIII-lea.
Prin fire, el era foarte diferit de ceilalţi doi: aceştia se simţeau foarte bine la oraş, Gainsborough iubea priveliştile satului englezesc.

Cei mai mulţi intelectuali din epoca iluministă se considerau moştenitorii a două secole de progres intelctual şi cultural. În opinia lor, această poziţie le îngăduia să discearnă viciile societăţii şi să găsească o cale de a le îndrepta. Aceşti teoreticieni observau nedreptăţi mai greu de remarcat într-o perioadă anterioară, dar, în pofida “progresului”, ei ignorau în mare măsură soarta celor exploataţi şi a unei bune părţi din populaţia lipsită de privilegii, inclusiv femeile.