Bucurestii Vechi si Noi

BASARABIA este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor [...].
Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea

Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieţii, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului râsul cu toată scara, de la zâmbetul ironic până la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură, încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista şi de a despera de viitorul omenirii, dacă n’ai şti că după o sută de ani de pildă, peste despărţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că, în amintirea generaţiei viitoare, toate fizionomiile acestea vor fi perit fără de nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii. Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă

Precum gimnastica desvoltă toate puterile musculare şi dă corpului o atitudine de putere şi tinereţe, tot astfel pururea tânăra şi senina antichitate dă o atitudine analogă spiritului şi caracterului omenesc. Dar, pentru ca această gimnastică morală să se resimtă în caracterul şi în spiritul public, trebue ca să existe clase întregi de oameni, cari s’o exercite imediat, şi anume clasele acelea cari nu sunt avizate la muncă materială. Atunci gimnastica aceasta se va resimţi, vrând, nevrând, şi asupra celorlalte clase pozitive.

În nenumărate rânduri am arătat că, de la şcoala primară începând şi sfârşind cu universităţile, institutele noastre nu produc decât sute de exemplare ale logofătului Coate-goale, care primejduieşte mersul bazat în esenţă pe muncă şi pe producţiune, al oricărei societăţi omeneşti…
Ce fericire pentru noi, când vedem acuma ideile noastre împărtăşite cu multă bună-voinţă de un organ atât de… ne lipseşte într’adevăr calificativul pentru a însemna cu destulă pregnanţă pe aprigul apărător al chestiunilor, celor mai populare. Această fericire de a-şi vedea în sfârşit recunoscute ideile, nu ne opreşte însă de a releva oarecare lucruri, cari vor arăta că ideia noastră adoptată cu atâta generozitate de aprigii odinioară adversari ai proectului de lege propus de d. Maiorescu, ca ministrul al învăţăturilor, are mai multe rădăcini şi nu se bazează numai pe insuficienţa şcoalelor de greceşte şi latineşte.

Iară după noi, cronist rătăcit în veacul al nouăsprezecelea, cauzele crizei financiare sunt aceste:

Tot sistemul acesta este atît de vicios încît din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existenţei naţionale e evidentă pînă în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică şi încă nici atunci cu destul folos. Cînd vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atîrnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decît o masă impozabilă şi exploatabilă, atunci întrebăm daca nu e o superinfluenţă de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sînt convinşi şi guvernamentalii în acelaş grad în care sîntem convinşi noi.

Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina conştiinţă?

Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-şi dă seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri. În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor. Sînt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic. Şi această indignare nu e decît prea justificată. Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării.