Bucurestii Vechi si Noi

Cu toţii ştim ce iarnă dură a fost cea de la începutul acestui an. Cu greu au făcut faţă cheltuielilor pentru încălzire şi celor conexe mulţi dintre români. Probabil o hartă a persoanelor aflate în cea mai mare nevoie la nivel naţional ar arăta înfiorător. Nici măcar înfricoşător, ci exact aşa cum am spus… înfiorător. Chiar şi în aceste condiţii, oamenii politici îşi îndreaptă atenţia cu greu în direcţia nevoiaşilor. Însă nu şi atunci când există un scop politic. Iar dacă acesta poate avea impact mare cu costuri minime, scopul poate fi optim atins. Mai concret, dacă demersul politic este urmat de aprecieri pozitive, atât din partea săracilor ce au fost vizaţi (rămânându-le în memorie pentru vot), cât şi din partea mass-mediei, atunci politicul şi-a atins ţinta.
Concret, astfel de acţiuni

Ce este mai frumos într-un oraş după plecarea iernii, decât o plimbare agale prin parcurile acestuia. Sau ce poţi face toamna atunci când parcă toate lucrurile iau calea unui curs lenevos la gândul că o să vină iarăşi frigul, decât să te laşi pradă calmului unui parc ce-şi leapădă frunza lipsită de vlagă şi de culori dintre cele mai palide şi mai ruginii. În ciuda tuturor criticilor care spun că în Bucureşti nu există suficient spaţiu verde pentru fiecare locuitor, capitala compenseză acest handicap prin frumuseţea rară a parcurilor sale.
Este suficient să te plimbi puţin pe aleile Grădinii Cişmigiu, emblema verde a capitalei, pentru

Puţini mai admiră astăzi Bucureştiul aşa cum este el, cu bune şi cu rele. Şi mai puţini sunt însă cei care se mai opresc în faţa unei statui pentru a afla pe cine sau ce reprezintă aceasta, ori cine este autorul. Nu mai apare nici măcar un sentiment pe chipurile bucureştenilor care trec pe lângă astfel de obiective ale decorului urban. Pieţele urbane cu funcţii publice şi nu în sensul cel mai cunoscut nouă astăzi, cel agroalimentar, îndeplinesc mai degrabă rolul unor noduri de circulaţie, de comunicaţii rutiere. Viaţa efervescentă ce trebuie să se regăsească în aceste spaţii publice ale culturii urbane se desfăşoară la capacitate reduă sau este aproape inexistentă. Singurul pseudosentiment observabil pe chipurile locuitorilor este, probabil, indiferenţa. O indiferenţa care cel mai adesea vine din necunoaştere. Haideţi să redăm, cel puţin prin scrisul nostru

Îmbunătăţirea stării obiectivelor turistice, a infrastructurii şi a condiţiilor de cazare din ultima vreme, a atras şi atrage în continoare un număr din ce în ce mai mare de vizitatori. La îmbunătăţirea calităţii turismului bucureştean în general au contribuit în mare măsură anumite instituţii şi asociaţii locale. Numărul mai mare de „călători prin Bucureşti” înseamnă şi bani mai muţi cheltuiţi de către aceştia în diferite scopuri. Chiar dacă nu suntem obişnuiţi să ne gândim la turismul din capitală şi din perspectiva shopping-ului, ar trebui cel puţin să luăm în considerare că preţurile multor produse vestimentare sunt mult mai ieftine aici decât în multe alte spaţii turistice europene, iar brand-urile şi produsele comercializate de către acestea sunt similare celor de pe alte meridiane. În plus, se constată în ultima vreme o tendinţă accentuată în evoluţia construcţiei de spaţii comerciale mari, care concentrează magazine ale unor firme celebre cunoscute în întreaga lume. Este vorba de complexurile comerciale de tip mall.

În Bucureşti se întâlnesc mai mult

În data de 15 iulie 2010, Consiliul local al Municipiului Cluj-Napoca s-a întrunit într-o şedinţă ordinară pentru a analiza proiectul de hotărâre privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal – str. Pata Rât, beneficiar fiind însuşi Consiliul local al municipiului şi o anume societate comercială. Prin aprobarea PUZ-ului din strada Pata Rât s-a propus introducerea în intravilan a zonei pentru construirea unor locuinţe de tip modular în regim înşiruit şi cu înălţime redusă, care să fie racordate la reţelele edilitare existente sau viitoare/extinse. Locuinţele, sociale sau de necesitate, cum este stipulat în referatul privind aprobarea PUZ-ului, sunt menite să găzduiască persoane fără adăpost. Astfel, chiar în anul european al luptei împotriva sărăciei şi excluziunii sociale, 2010, pentru 76 de familii de etnie romă din Cluj-Napoca, adică 365 de persoane, a însemnat accentuarea marginalizării sociale, conturarea administrativă a segregării rezidenţiale şi adâncirea sărăciei[1]. Pe data de 17 decembrie 2010, la numai două zile de la anunţarea lor oficială de către autorităţi, romii

Toate cele trei comunităţi compacte, dar diferite, de romi de la Pata Rât (Cantonului, Dallas şi Noul Pata Rât), formează, după cum se exprimă jurnalistul Adrian Dohotaru, „cel mai mare ghetou din apropierea unei gropi de gunoi din Europa[1]”. În mare parte, membrii comunităţilor de romi de la Pata Rât se ocupă cu colectarea diferitelor materiale reciclabile din cuprinsul gropii de gunoi de aici. Îndeletnicirea lor este cunoscută de întregul oraş şi de către autorităţi, care de multe ori, tacit, a

Groapa de gunoi de la Pata Rât în vecinătatea căreia îşi duc traiul zilnic aproape 2.000 de romi, este cel mai toxic areal urban al Clujului, din cauza faptului că, de ani buni de zile, gunoaiele produse de locuitorii oraşului au fost depozitate aici fără ca autorităţile să ia vreo măsură de tratare a solului[1]. Într-un studiu din anul 2009, realizat de către Centrul de Mediu şi Sănătate din Cluj-Napoca, se arată cât de îngrijorătoare este problema poluării în arealul Pata Rât. Din mostrele de sol prelevate şi analizate au reieşit următoarele[2]:

Din perspectivă macroeconomică, cu excepţia agriculturii, în Bucureşti se regăseşte cea mai mare parte dintre ramurile economice specifice României. Pornind de la servicii şi terminând cu domeniul construcţiilor. Potenţialul şi structura economică a Bucureştiului este caracterizată de dezvoltarea sectoarelor de servicii (79,3%) şi industrie (19,6%, nivel care este inferior mediei naţionale). Astfel, industria se bazează în mod special pe întreprinderile constructoare de maşini, electronice şi electrotehnice, mecanică fină, aparatură medicală, întreprinderi din domeniul chimic (lacuri şi vopsele, anvelope şi articole din cauciuc), materiale de construcţie, prelucrarea lemnului, industria alimentară şi farmaceutică etc. De asemenea, sectorul serviciilor – după cum am putut observa mai sus – este cel mai bine reprezentat, cu precădere în ceea ce priveşte telecomunicaţiile, intermedierile financiare, transportul şi depozitarea, turismul şi serviciile culturale, serviciile către întreprinderi (inclusiv

Procesul prin care se ajunge la formarea unui spaţiul fizic şi social închis, marginal, foarte adesea urban, unde trăiesc într-o concentraţie ridicată minorităţi etnice, rasiale, sexuale etc., constrânse de sărăcie şi restricţii sociale se numeşte ghetoizare (P. Gyöngyi şi P. Lászlό, 2007, în C. Zamfir şi S. Stănescu, p. 279). Se observă, totodată, că acest termen este definit aproape identic şi de către Peter Marcuse (2001, p. 4) care afirmă faptul că ghetoul este arealul geografic de concentrare spaţială, utilizat forţat până când societatea dominantă separă sau limitează un grup de persoane, definit ca rasial, etnic sau străin, şi care este tratat drept inferior de către societatea dominantă.

Dacă am şti, am cunoaşte, şi, mai ales, dacă am înţelege „Bucureştiul subteran”…

Cred că este cel mai potrivit să începem secţiunea dedicată vestigiilor cu această mâhnire-afirmaţie, care evocă foarte bine ce se petrece/ascunde în „subteranele bucureştene”. Pentru majoritatea covârşitoare a locuitorilor lui, Bucureştiul vechi, ori Bucureştiul de factură istorică, se rezumă la aşa-numitul centru istoric ce gravitează în jurul străzii Lipscani şi la perimetrul vestigiilor de la Curtea Veche. Şi totuşi, exceptând complexul voievodal Curtea Domnească/Veche – Biserica Sf. Anton, de care am mai amintit şi cu alte ocazii, restul clădirilor – care este în număr impresionant – şi care datează de dinainte de secolul al XIX-lea, zace ascuns privirilor noastre şi nu poate fi zărit, asemenea unei persoane care nu aude şi nu poate vorbii, ce stă închisă într-o încăpere la care nimeni nu umblă niciodată de teama „interacţiunii cu aceasta”, şi care, la rându-i, nu se poate exprima.