Bucurestii Vechi si Noi

De multe ori domnul Mircea J s-a gândit să-și pună în aplicare un gând ciudat care nu îl părăsise încă din tinerețe când vizionase un film. E vorba de „Omul care trece prin zid”. Ideia i se păruse strălucită, dar, în tinerețe a trebuit să facă față altor imperative, mai mult sau mai puțin importante. [...]

Tânărul pensionar Gogu Vasile știa din presă că anul acesta lumea se va sfârși. Mai știa, mai bine zis simțea că el nu va termina ca ceilalți semeni și că va rămâne încă pe acest tărâm. Acest tânăr pensionar Gogu Vasile avea o multitudine de preocupări din care una era fundamental, să aibă grijă de [...]

A fost odată ca niciodată, în New York, o companie celebră de calculatoare, la care totul mergea prost.

Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare – îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă.

Se prea poate ca maniera oarecum brutală de a prezenta personajul Brâncuşi să fie taxată drept iconoclasm (ceea ce s-a şi întâmplat) şi să-mi atragă unele ostilităţi. Consider însă că Brâncuşi trebuie iubit în cunoştinţă de cauză. Faptul că a strivit-o realmente, cu personalitatea lui, pe Miliţa Petraşcu poate fi judecată, în perspectivă obişnuită, ca o mare cruzime

biografiile publice ale Miliţei Petraşcu întâlnim formulări de genul: „Între 1912 şi 1924 studiază sculptura la Paris, în atelierele lui Bourdelle, Matisse şi Brâncuşi. Se împrieteneşte cu nume ilustre ale avangardei pariziene, printre care soţii Delaunay, scriitorul Ilya Erhenburg şi poetul Guillaume Appolinaire”. Sau: „În 1919 participă la Salonul Independenților cu un bust. Face cunoștință cu Constantin Brâncuși, care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne. Amprenta personalității artistice a Miliței Petrașcu poartă urme ușor sesizabile ale măestriei

Am lăsat la sfârşit această poveste din viaţa genialului sculptor (poveste care, cronologic, s-ar fi plasat în perioada scandalului cu “Prinţesa X” şi a relaţiei cu Eileen Lane), pentru că ea reprezintă un caz special şi aproape în totalitate necunoscut. Se ştie că Brâncuşi i-a fost maestru, că ar fi influenţat-o în creaţie, că ar fi inspirat-o în realizarea anumitor lucrări etc., dar nimic concret

La cât de expansivă şi de curioasă (chiar pofticioasă) era Maria Tănase în relaţiile cu bărbaţii, era fatal ca, întâlnindu-l pe Constantin Brâncuşi, aceasta să provoace o relaţie cu el. Mai ales că marea noastră cântăreaţă era fascinată de celebritatea conaţionalului ei înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase. Iar de cunoscut l-a cunoscut în 1938, la o mare expoziţie din Paris, organizată de Dimitrie Gusti

Am lăsat la sfârşit româncele din viaţa lui Brâncuşi, din motive de strategie a discursului editorial, dar şi pentru a încheia cu ceea ce este mai important. Cele mai importante şi mai strălucitoare dintre acestea au fost, în ordine cronologică, Miliţa Petraşcu (în 1919), Cella Delavrancea (în 1922) şi Maria Tănase (în 1938). Nu voi respecta nici de data asta cronologia, din motive similare cu cele amintite.

Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost supranumită “amanta modernismului” (Mistress of Modernism). În realitate i se potriveşte mai bine “amanta moderniştilor”. Chiar ea a recunoscut, în memorii, că a avut « sute de iubiţi şi iubite » şi că prin venirea în Europa, la vârsta de 22 de ani nu urmărea alceva decât căutarea «aventurilor sexuale şi artistice».