Bucurestii Vechi si Noi

Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea oamenilor. În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este „operaţia de seducţie”. În cazul românilor reţeta seducţiei nu este problematică: manele, silicoane şi fotbal. Reţetă de lumea a treia. Astfel poţi determina un popor să elimine din istorie pătura cultivată, care i-ar putea îmbunătăţi existenţa; mineriadele au avut acest rol în subsidiarul spectacolului cotidian. Astfel, marele lider manipulator este liber să practice „arta sugestiei şi a păcălelii, numită politică”.

 Scandalul sexual al fraţilor „Dinamită” de la Grand Hotel Rin(care mai degrabă seamănă a penitenciar decât a hotel) dovedeşte încă o dată puterea sindromului «pupaţia-ş’ portofelu’» în istorie.

Scandalul sexual al fraţilor „Dinamită” de la Grand Hotel Rin(care mai degrabă seamănă a penitenciar decât a hotel) dovedeşte încă o dată puterea sindromului «pupaţia-ş’ portofelu’» în istorie.

Un Bucureşti «american» nu este uşor de surprins înainte de 1914. Oricum, prezenţa culturală americană în Europa vechilor imperii era destul de firavă, cauza fiind şi politica americană de neimplicare în viaţa politică a Europei. O neutralitate binevoitoare sub foarte multe aspecte.

Moda tatuajurilor în societatea românească o putem considera prezentă încă din evul mediu la nivelul păturilor superioare (element cultural preluat prin filieră orientală) sau probabil la o serie de personaje mai extravagante precum Petru Cercel, Aloisio Gritti sau Ştefăniţă. Odată cu modernitatea, moda tatuajurilor s-a răspândit în toate structurile sociale, cu precădere cele urbane. Tatuajul, de la un însemn al unei caste sociale sau un anumit grup de indivizi care se delimitau de restul societăţii, printr-o trăsătură fiziologică sau psihologică,  veacul al XIX-lea a semnificat o adevărată ‘explozie’ a numărului mare de tatuaje şi o diversitate a simbolurilor, pe măsura numărului.

Sculptorul Emil Wilhelm August von Becker, este un personaj mai puţin cunoscut astăzi; a fost un artist de mare rafinament în arta sculpturii decorative, în sculptura funerară şi în medalistică.

          Emil Wilhelm August von Becker s-a născut în Bucureşti pe 7 iulie 1881 în suburbia Manea Brutaru (astăzi Calea Griviţei no.31, extremitatea dinspre Calea Victoriei). Părinţii săi, August von Becker şi Fredericka Poppe, proveneau din familii a căror genealogie este încărcată de istorie urbană; familii care au ales în final Bucureştii, altor centre europene, unde liber-profesioniştii se puteau remarca cu uşurinţă.

Aceasta este o altfel de poveste. O altfel de istorie. Şi vă invităm să meditaţi asupra ei. Voi, bucureşteni de toate vârstele. Este istoria unei întrebări: cum alegem să îmbătrânim?  Cum îmbătrânim este o alegere pe care o faci de foarte timpuriu. Meticulozitate, simţul umorului, auto-ironia nu apar odată cu parcurgerea cronologiilor ci de la începutul vârstelor.

„Aerul oraşului te face liber” spunea un proverb medieval.  Oraşul înseamnă o lume unde te poţi strecura în mulţime, unde îţi poţi pierde urma, şi unde nimeni nu dă importanţă antecedentelor de rudenie, culturale sau confesionale. Oraşul adună, amalgamează estompând falii culturale pe care ruralul le separă sau adânceşte; oraşul ameliorează deosebirile oferind prilejuri de reflectare, toleranţă şi conlucrare.

Acest articol recuperează un proiect interbelic, născut imediat după încheierea primului război mondial. Ideea muzeului «de igienă şi eugenie» a fost dezvoltată şi publicată de doctorul I.Manliu în lucrarea «Crâmpeie de Eugenie şi igienă socială», la tipografia Jockey-Club, din Bucureşti, în 1921. Într-o ţară care se lupta cu greu să elimine mizeria cotidiană, disconfortul noroiului şi prafului, virozele cauzate de mizeria străzilor necanalizate şi indieferenţa majorităţii umane, s-a conturat problema schimbării de mentalitate plecând de la  preocupările faţă de igiena personală, la problemele mai vaste de igienă socială.

Bucureştiul meu aparţine altor timpuri. Aş putea completa ideea parafrazându-l pe Camil Petrescu: „Dorinţei mele de a trăi în abolsut i se opune o realitate absolută”. Numai că realitatea care-l dezamăgea pe amintitul scriitor interbelic  avea o altă consistenţă, mai mult metaforică, de resort interior aflat într-un balans insesizabil cu socialul diferit; ceea ce ne traumatizează astăzi este cu totul altceva. Este o agresiune care vine din exterior iar balansul afectiv este deja atrofiat, stafidit, mumificat pe ruina unui trup convulsiv.