Bucurestii Vechi si Noi

Scriitorul N.T.Orăşanu aparţine unei vechi familii de bucureşteni din mahalaua numită Sf.Ecaterina aflată în vecinătatea Mitropoliei. Locuinţa sa a fost pe strada Enăchiţă Văcărescu, fostă a Poetului, de sub Mitropolie, stradă care există şi azi. Bunicul său, stolnicul Giani Orăşanu a fost un apropiat al lui Tudor Vladimirescu care, a şi locuit în casele sale. Teodor, fiul lui Giani şi tatăl lui Nicolae T. Orăşanu, a locuit şi el în mahalaua Sf.Ecaterina. El a fost un “slujbaş” care “se îndeletnicea şi cu scrisul”. Radiografia familiei Orăşanu la 1838 este interesantă pentru modul cum trăia un scriitor şi editor mărunt în Bucureştiul care simţea “chemarea Occidentului”.

În acest moment ne este foarte clar: ori se salvează ţara, ori câştigă gaşca!! Şi nu ar fi pentru prima dată când gaşca ar câştiga în detrimentul ţării şi în defavoarea celor 20 de milioane de români!!

Dorinţa de autarhie, de autocraţie. Totală şi veşnică. Iluzia de control. Minciuna pe faţă, negarea evidenţei în pofida celui mai elementar bun simt. Controlul e o iluzie, pierderea indusă de autocontrol devine realitate. „Supuşii buni” sunt cei care ajung să se simtă singuri vinovaţi. Culpabilitatea lor se manifestă mai întâi printr-un sentiment tragic al eşecului. Un autocrat abil îi creează „plebei” nenumărate prilejuri de eşec. Căderea lor în capcană îi sporeşte lui iluzia de control. Pe măsură ce iluzia aceasta creşte, i se amplifică şi senzaţia că poate să facă orice vrea. Iar lor le sporeşte senzaţia de neputinţă şi le induce o stare de disperare cronică. Disperarea ajunsă la paroxism poate să ducă la orice.

Vă puteţi închipui un regat condus de un pitic chior? Un pitic care vrea să se râzbune pe toţi oamenii normali? Cum ar putea reuşi să îşi bată joc, să-şi umilească cei peste 20 de milioane de supuşi normali? Se solidarizează cu alţi estropiaţi: un uriaş cu ochii adunaţi sub frunte şi jucăuşi în direcţii opuse, un bâlbâit care tremură atunci când merge, un altul care-şi adună picioarele în viteze diferite şi priveşte întotdeauna spre dreapta, deşi el face politică de stânga; şi ar mai fi. Destui.

Pînă cînd oare vom continua să trăim şi să respirăm “indiferenţi ca nişte hidrocarburi fără inimă şi familie” în faţa inversării de valori prin care se descalifică societatea românească?

Relaţia patron client este cu mult mai veche decât s-ar crede la prima vedere. Povestea ei coboară în antichitatea romană. Juvenal descrie această relaţie prin obiceiul «sportulei», care nu era altceva decât un coşuleţ pentru mâncare, pe care clientul îl avea mereu asupra sa, când se afla în preajma patronului, pentru a-i cerşi delicatesurile prânzului.

Legenda ciobanului Bucur

De unde vine numele de Bucureşti? O legendă spune că provine de la numele păstorului Bucur. Acest cioban îşi păştea oile pe câmpia udată de Dâmboviţa şi dominată de un mic deal în vârful căruia se înalţă un mic aşezământ de cult cu hramul Sfântul Atanasie şi care ar fi bisericuţa care se vede încă pe malul drept lângă biserica Radu Vodă şi care totuşi nu datează decât de la jumătatea secolului al XVIII-lea.

Să fi curs timpul altfel până în veacul nu demult încheiat? Schimbările culturale majore petrecute într-un timp foarte scurt nu-ţi oferă prilejul tihnei de a întrezări ceea ce se întâmplă în peisaj. Omul este supus unei presiuni de adaptare adesea fără precedent.

Ideea acestui articol s-a născut într-un butic de mahala aflat undeva în Crângaşi. Patroana, cu părul oxigenat contrastând cu nuanţa nativă, aruncând o privire plictisită în prăvălia sa, a exclamat cu năduf: „Ce civilizaţie-i aici! N-ai loc de întors!”

„Week-end”-ul în istoria noastră este o cucerire recentă, care şi-a făcut loc cu greu, după primul război mondial. Sub comunişti purta numele de „SRL”-uri, adică se chema că ai o sâmbătă liberă care venea îndeosebi pentru aceia care lucrau pentru export, odată la 45 de zile.