Bucurestii Vechi si Noi

Aşa a fost mereu Gara de Nord – un paradis al micilor învîrteli; şi n-o să se schimbe asta.
Nu ştiu dacă cineva a socotit cîte sute de colete se plimbă, zilnic, de la un capăt al altul al ţării – puse la naş sau la mecanicul de locomotivă.
Plase de rafie îndesate cu şniţele, caserole şi borcane de ciorbă; genţi cu şosete şi chiloţi curaţi – compactate de parc-ar fi ambalate în vacuum; pături, blugi, calculatoare – ce mai: tot ce ai avea nevoie!
Ce DHL, ce Fed Ex, ce Poştă Română? – CFR-ul e cel mai de încredere instituţie din ţara asta, cînd e vorba de trimis lucruri, ieftin, rapid şi sigur.
… afacerile cu coletărie nu se opresc la ieşirea din Gară; peste drum vin dube şi camionete din Spania care aduc şi trimit sute de pachete – priviţi cîtă lume aşteaptă şi aici.

Cei din generaţia mea au avut marele noroc de a merge la şcoală în anii 1960, indiferent la ce nivel, într-o perioadă total diferită celei ce marcase drastic negativ viaţa unei anumite categorii de elevi şi studenţi cu doar zece ani mai-nainte. Dezastrul ce apoi a urmat Tezelor din Iulie 1971 a prins pe cei de o seamă cu mine în poate cea mai critică perioadă a vieţii, adolescenţa şi liceul. Nu este locul potrivit de a discuta poziţia României faţa de Kremlin şi în general statutul ei de ţară comunistă printre celelalte state din estul Europei, dar nu pot a nu spune că toate comentariile negative asupra gestul de un curaj absolut ce a însemnat “declaraţia de independenţă” din 1964 sunt ori intenţionat maliţioase, ori

… a fost, recent, Prima evadare – cursa aceea cicilistă de prin afara Bucureştiului, care de la an la an are tot mai mult succes: pentru că, de la an la an, bicla are tot mai mult succes; şi asta e bine.
E fain să evadezi.
Dar cel mai fain e să evadezi cu adevărat – nu împreună cu alţi două-trei mii de oameni lîngă tine. Ştiţi, a venit vara, soarele, căldura: momentul în care chiar ai chef să-ţi iei cîmpii – aşa sîntem noi făcuţi.
E fain să evadezi, deci. Dar s-o faci cu adevărat – singur, tu cu tine şi cu gîndurile tale.
Ne-am obişnuit să căutăm, oriunde-am fi, satelitul să ne spună unde sîntem; să ne arătăm traseele pe-o hartă, să ne poarte GPS-ul paşii mereu. Să căutăm mereu lucruri catre trebuie fotografiate şi date altora.
Dar asta nu-i evadare; e altceva. Evadare e să fii singur pe cîmp, evadare e să nu ştii unde eşti – dar să simţi unde te duci, evadare e să-ţi urmezi instictul şi pofta de-o clipă. Evadarea – mica evadare – e să te-opreşti să caşti gura la o floare-albastră, să ocoleşti o pădurice, să te-apropii cu curiozitate de-un mic sătuc necunoscut, fără să-ţi tremure nădragii c-o să-ţi dea cineva cu securea-n cap.
La zece minute de Bucureşti încă mai cîntă ciocîrlia în înaltul cerului, încă mai fîşîie şopîrle printre bălării, încă mai sare iepurele, speriat de apropierea ta. Şi chiar şi-n ziua cea mai toridă, în mijlocul cîmpului e mai răcoare decît în mijlocul intersecţiei…
O mică evadare… partea frumoasă-i că o mică evadare se poate petrece oriunde, chiar şi-ntr-o dup-amiază bucureşteană, pe-o stradă mică şi pustie pe la umbră. Evadare poate fi să te pomeneşti singur-singurel în remorca tramvaiului şi să baţi darabana în scaune, fără tîrşă că oricine s-ar putea uita urît.
… evadaţi, deci – n-o să ştie nimeni.

Zilele trecute, am avut treabă, dis – de – dimineaţă, în zona Gării Obor. Îmi place mult să parcurg pe jos porţiunea bulevardului Ferdinand cuprinsă între intersecţia cu şos. Pantelimon şi gară pentru că, lipsită fiind de circulaţia tramvaiului (chiar dacă şina a rămas montată), cu o vegetaţie bogată pe ambele laturi, este şi cea mai liniştită.

… mă aflam la locul faptei, deci – unde altundeva decît în Herăstrău, unde se ţinea festivalul turcesc. Şi să ştiţi că era turcesc-turcesc, fiindcă de la turci vine şi balamucul, şi bulucul.

A fost iar un concert Depeche la noi; cei care s-au dus au zis că n-a fost rău. Eheei, dacă s-ar fi ţinut concertul ăsta în 1992, ar fi fost evenimentul secolului.
Pentru că începutul lui ‘92 a fost o perioadă foarte interesantă şi nu strică să ne-o amintim.
Anii ‘90 au adus multă muzică, au adus posturi de radio – cu oameni care căutau cu înfrigurare casete, discuri, CD-uri. În doi ani Bucureş

O casă de pe Blănăriei a pierdut lupta cu indolenţa, impotenţa, nesimţirea şi gravitaţia şi s-a prăbuşit în stradă!
Ne-am obişnuit că atunci când vorbim despre Bucureşti să ne referim în general la maidanezi, gropi şi mizerie. Mai luăm în discuţie şi traficul şi RATB-ul şi primarii şi clădirile ce au dispărut sau dispar.

… pare o poveste cu final fericit – motanul Franţ s-a întors acasă; l-o fi găsit Lassie, nu ştiu.
Oraşul e plin de afişe pe stîlpi şi garduri: se sapă puţuri, se cumpără păr, se dau găuri, se montează parchet, se repară calculatoare – orice vrei. E simplu să scapi de afişele astea – n-ai decît tu, Primărie, să suni la telefonul de pe afiş, să te-ntîlneşti cu autorul sub un pretext anume şi să-i dai o amendă grasă sau să-l pui să dea jos toate afişele.
Dar sînt şi altfel de afişe – strigăte de ajutor. Sînt bătrîni care n-au mai ştiut să găsească drumul acasă, copii dispăruţi; şi chiar căţei care-au tulit-o aiurea de lîngă stăpîn.
Mi-aduc aminte acum vreo 8 ani că un sfert de Bucureşti era împînzit cu afişe cu un caniş (caniş să fie fost?) pierdut. Traversam la Eroilor – pudelul lipit pe semafor. Stăteam la tramvai pe Trafic Greu – poza pe stîlp. Voiam să cumpăr un ziar la Favorit – Muki, Kuki sau nu-ştiu-cum-mînca-l-ar păduchii pe chioşcul de ziare; o mie de afişe cred că erau…
În cazuri dintr-astea îţi vine să-i suni stăpînul şi să-l întrebi: cetăţene, a trecut o lună; a apărut? L-ai găsit? Mai ţii afişele pe garduri – oare n-ar fi civilizat să le dai jos după un timp?
… ba da.
Povestea noastră însă s-a terminat cu bine – asta, dacă nu scrie “găsit” în glumă. Eu zic că dacă v-aţi făcut griji – gata; puteţi să vă liniştiţi.

“La Otopeni am sărit într-un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la cel mai înalt bloc de pe Calea Moşilor, apoi am adormit, că în avion şi pe aeropoartele de tranzit nu am putut să închid un ochi şi îmi vuia creierul, efectiv nu îmi amintesc cum am trecut prin vamă, formalităţi pentru viză – nimic. Când m-a trezit şoferul eram absolut cheaună, nici nu ştiu cât i-am plătit, cred că vreo douăzeci de dolari, cât am prins în pumn. M-am dat jos, era cam două noaptea şi ningea de rupea pământul, zăpada era până la genunchi, iar eu eram în nişte cizmuliţe scurte, mai mult ghete, de fandoseală, le luasem că erau extraordinar de comode, dar în nici un caz făcute pentru iernile din România – mă gândeam că din avion sar în taxi şi apoi direct în casă, la ce-mi trebuiau bocanci de ski? Reuşesc să deschid mai bine ochii, şi cât de cât să privesc împrejur, moment în care am crezut că de fapt în

Tot bat monedă despre nevoia de a avea staţiile mijloacelor de transport în comun acolo unde este nevoie de ele: şi este nevoie de ele lîngă trecerile de pietoni, lîngă semafoare, lîngă intersecţii – pe scurt, acolo unde este fluxul de oameni mai mare!
Cică nu se poate, că e periculos, că Codul Rutier nu dă voie – păi, să avem grijă şi să schimbăm Codul, astfel încît transportul public şi pietonii să aibă de cîştigat.