Bucurestii Vechi si Noi

Sunt intotdeauna uimit cand vad reactiile celor care afla de o demolare in Bucuresti. In viziunea multora o demolare este o crima, iadul pe pamant si nu prevesteste decat sfarsitul acestui oras. Aceasta este viziunea celor care se declara iubitori ai orasului, mai exact iubitori ai unui anumit oras care nu exista decat in fotografii vechi. Restul celor care afla de o demolare sunt convinsi ca este lucrul cel mai bun pentru o anumita zona, se curata, se “face frumos” si nou. In ambele tipuri de reactie nu conteaza absolut deloc raspunsul la intrebarile normale unde? de ce? cum?

Blocul-turn Tehnoimport este amplasat la intersectia strazii Doamnei cu strada Academiei si este construit in prima jumatate a secolului XX, in anul 1935 de catre arhitectii Harry Stern, Rudolf Frenkel, Marcel Locar. Din punct de vedere volumetric se observa turnul cilindric, accentul vertical al contructiei de colt, ce genereaza o arhitectura dinamica.

Locuinta pe care o prezint aici este un destul de bine pastrat exemplu de casa tip vagon (construita pe o parcela ingusta de pamant, de forma relativ dreptunghiulara, cu usa pe latura mare, de la aceste caracteristici venindu-i denumirea de “vagon”) in stil Mic Paris. Acea arhitectura a inflorit in perioada La Belle Époque in Bucuresti si alte orase romanesti, fiind o interpretare locala pitoreasca si intr-o maniera provinciala a stilurilor istoriciste de sec. 19 frantuzesti sau in mai mica masura a altor tari vestice, altoite pe structuri traditionale balcanic-otomane. Casa prezentata aici a fost recent reparata si vopsita destul de crud cu vopsea de la supermarketul de bricolaj. Sunt bucuros ca proprietarul a pastrat ramele de lemn ale ferestrelor si folosit

Revoluţia din 89 a adus ceva schimbări şi în breasla arhitecţilor şi a urbaniştilor (oficial nu exista atunci această meserie). Profesia a trecut de la unicul client al perioadei , statul, la democraţia în care oricine putea fi investitor. Aceste modificări au adus o eliberare pe care puţini au fost în stare să o înţeleagă şi mai apoi să o folosescă în mod profesionist. Orice act de creaţie arhitecturală şi urbanistică postdecembristă este un rezultat direct al profesionalismului acestora.

Am intrat în posesia a două scan-uri de ziar (Scânteia) unul din iunie 1971, celălalt din 1974; ambele cu programul filmelor din Bucureşti.

Acu’ vreo trei ani, cînd eram la primele episoade ale seriei cu civilizaţia publică şi căutam capace de canal, plăcuţe cu nume de străzi, coşuri de gunoi şi alte asemenea minunăţii, Raiden mi-a zis să fac un episod cu felinarele vechi. M-am codit, pentru că mi-era clar că nu mă pricepeam la felinare şi mi-ar fi părut rău să stric un subiect bun; dar de-atunci încoace ideea îmi dă tîrcoale de fiecare dată cînd îmi ridic privirea spre vreun felinar frumos – ca ăsta sau astea…

Cred că felinarul despre care vă voi vorbi azi nu e necunoscut, pentru că-l vedem pe unul dintre cele mai frumoase trotuare ale uneia dintre cele mai frumoase străzi pentru plimbare – se găseşte pe Calea Victoriei, vizavi de biserica Kretzulescu:

… nu o fi nici cea mai mare, şi nici cea mai frumoasă; cu siguranţă nici nu înfloreşte prima – dar uite-aşa, îmi place mie de ea. E pe Delavrancea, peste drum de părculeţul Kiseleff – poate îmi place atît de mult de magnolia asta pentru că-mi place la fel de mult de întreaga zonă.

Poate-mi place şi pentru plăcuţa aceea veche care se vede în spate…

La noi sărbătorile încep cu vreo săptămînă înainte. Aşa că nu vă propuneţi mare lucru. Nu e vorba de Patimile lui Iisus, e vorba de pătimirile românului modern ce-a uitat de Vinerea neagră, de Paşte, în sensul lor tradiţional, şi le-a înlocuit, de voie-de nevoie, cu nesimţirea funcţionarilor, cu lehamitea străzii şi îmbulzeala şi îmbuibarea de Paşte. Nu vreau supermarket măcar. Am timp!
Merg într-o piaţă cu ţărani şi să mă bucur de verdeţuri şi flori. În Piaţa Şulea. Îmi iau o pulpă de miel dintr-un loc de încredere, ANGST, nu mai mult decît pot mînca şi mă retrag în Cutia de chibrituri. 2 săptămîni de acum încolo, ţara e închisă. Închiderea în sine. O să plouă, mă împrietenesc cu ploaia. O să ningă, dansez cu fulgii. Deşi urăsc, mă sgîrîie ploaia, ninsoarea de Paşte.

… foarte simpatică panica celor care foloseau pînă deunăzi Instagram; dacă nu ştiţi, acesta este un progrămel pentru smartphone care-ţi adaugă fel de fel de filtre pozelor pe care le faci. Cocălăria era în faptul că Instagram era disponibil doar pe iPhone – aşa că cine făcea poze cu Instagram se presupunea că are un astfel de telefon. În fine! acuma Instagram e disponibil şi restului de oameni care nu au iPhone; nasol – zic unii.

Trec peste asta

Puţini mai admiră astăzi Bucureştiul aşa cum este el, cu bune şi cu rele. Şi mai puţini sunt însă cei care se mai opresc în faţa unei statui pentru a afla pe cine sau ce reprezintă aceasta, ori cine este autorul. Nu mai apare nici măcar un sentiment pe chipurile bucureştenilor care trec pe lângă astfel de obiective ale decorului urban. Pieţele urbane cu funcţii publice şi nu în sensul cel mai cunoscut nouă astăzi, cel agroalimentar, îndeplinesc mai degrabă rolul unor noduri de circulaţie, de comunicaţii rutiere. Viaţa efervescentă ce trebuie să se regăsească în aceste spaţii publice ale culturii urbane se desfăşoară la capacitate reduă sau este aproape inexistentă. Singurul pseudosentiment observabil pe chipurile locuitorilor este, probabil, indiferenţa. O indiferenţa care cel mai adesea vine din necunoaştere. Haideţi să redăm, cel puţin prin scrisul nostru