Bucurestii Vechi si Noi

Prezentam recent într-un articol o perspectivă asupra meseriei de arhitect, privită dintr-un unghi subiectiv dar având la bază concluziile unei experienţe de o viaţă, de către un mare arhitect român, Gheorghe Simotta. Premiza de la care pornisem era că există multe meserii despre a căror esenţă şi realitate lumea ştie prea puţine. O consecinţă a [...]

Aveam în jur de 10 ani atunci când mătuşa mea R. a cumpărat o casă la periferia Giuleştiului. Trebuie sa menţionez că mătuşa mea R. era o fiinţă minunată, uşor încadrabilă în categoria mătuşilor fabuloase ( aşa cum a ales cineva să le denumească) , cu o viaţă de poveste pe care era o plăcere [...]

Iarna anului 1934 – în data de 3 ianuarie Bucureştiul este acoperit de un strat de zăpadă cu grosime medie de aproximativ 17 cm. Este o iarnă grea în care „a căzut o cantitate de 66 cm de zăpadă în 3 intervale scurte (…) astfel zăpada s-a strâns într-un strat gros ce a stat un număr mare de zile neridicată”. Nu este însă o iarnă mai grea decat cele precedente, maximul fusese atins în anul 1924 când în 20 noiembrie stratul de zăpadă aşternută atingea o grosime de 91 cm iar cantitatea maximă de zăpadă depusă într-un an rămâne cea din anul 1895 când se atinge valoarea de 235 cm. Dintr-un articol („Zăpada în Bucureşti” – inginer N. Vasilescu-Borcea ) din numărul de noiembrie-decembrie 1934 al revistei „Urbanismul” ( „Monitor al Uniunei Oraşelor din România” ce apare „sub îngrijirea Institutului Urbanistic al României”) aflăm mai multe.

Volumul a fost editat în 2003 cu un tiraj modest ( 1000 exemplare) cu prilejul deschiderii expozitiei închinate lucrărilor de arhitectură şi desen ale arhitectului Simotta. El reuneşte o serie de texte printre care unul scris de arhitect in 1965 ca răspuns la invitaţia lansată de Institutului de Istorie a Artei de a-şi întocmi memoriile de activitate profesională. Impreună cu notele şi textele adăugate, cât şi anexele cu ilustraţii, volumul oferă o viziune complexă şi completă asupra unei profesii şi a modului în care ea era practicată la început de secol XX.

Ne-am întors pe drumul ce ducea şerpuind către sat, depărtându-ne de fâşia de rai pusă la cale de d-l Dinescu. Din drumul principal am văzut un drum pietruit ce se pierdea în câmpie, drum paralel cu linia Dunării. Drumul conducea către o construcţie masivă, ascunsă parţial de copaci. Curiozitatea ne-a făcut să ne apropiem pentru a vedea mai bine despre ce este vorba.

”Daţi-mi mie pe mînă un ziar de provincie

şi-o baracă de scînduri cu o firmă soioasă

şi-n trei zile oraşele vor duhni a vanilie

şi a porturi deschise”

Mircea Dinescu, ‘Ei?!’ (Exil pe-o boaba de piper 1983)

De cele mai multe ori, în Bucureşti, ea coincide cu ultima săptămână de plimbări în sandale. Săptămâna aurie a oraşului în care şuviţele de lumină se multiplică repetat imprimându-se pe frunze.

Dacă revenim acum cu discuţia la zona Banatului, lucrurile se nuanţează. Multe din aşezări sunt atesate documentar de secole şi au suferit de-a lungul timpului influenţe multiple inclusiv datorită populaţiilor de etnii diferite ce le-au locuit. Un rol important in dezvoltarea lor l-a jucat dezvoltarea economică locală şi regională ce a condus la crearea unor poli economici şi culturali în apropiere. Toate aceste influente se transpun desigur şi la nivelul arhitecturii.

Ne-am petrecut vara pe drumuri uitate de ţară, încercând să unim prin trasee inedite, obiective bine stabilite în prealabil şi majoritar plasate în vestul ţării. Aproape toate obiectivele ratate din traseul (mult prea ) ambiţios de anul trecut, în care nu am reuşit decât să (re)vedem fragmente de Ardeal, erau incluse; o parte, desigur, nu a fost inclusă din cauza unor puncte de interes neprevăzute, apărute de-a lungul drumului.

Sărăcia din Ferentari stă bine ascunsă faţa de şoselele principale. Ea este despărţită de restul oraşului de străzi prăfuite, nepăsare şi idei preconcepute, ce trasează bariere nete între fâşii de oraş şi mai ales între oameni.

Dacă totuşi eşti curios într-o zi însorită de toamnă să priveşti dincolo de imaginara barieră, ai şanse mari să rămâi surprins. Există atitudinea confortabilă de “salvare” a imaginii sărăciei prin epitetul “pitoresc”, care de cele mai multe ori mascheaza cea mai profundă si intransigentă detaşare şi respingere. Sărăcia e urâtă, feţele ei n-au nevoie niciodată de pomada cuvintelor, iar daca vrei să înţelegi spectacolul pe care ţi-l aşterne în faţă, trebuie să o priveşti cu ochii larg deschişi şi atenţi la detaliu, nu doar cu curiozitatea turistului de weekend.