Bucurestii Vechi si Noi

Îmi plac cuvintele străine naturalizate. Mai dezmorţesc limba. În timp, unele rezistă, altele dispar. A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate de sus în jos în Ţările Române. Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul 19 au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul te

Acum, că Ştefan Luchian a mai spart un prag pe piaţa licitaţiilor cu obiecte de artă, ar fi cazul de-un bilanţ. Un bilanţ al pragurilor sau, mai bine zis, un rezumat al acestora. Cu precizarea că am numit “prag” nu un standard preconceput, convenţional ci, pur şi simplu, nivelul la care a stagnat piaţa românească timp de cel puţin un an.

Tristeţea, ca formă de dezamăgire legată de oameni sau de viaţă, poate fi percepută fie în timp, adică în urma unor experienţe fie înainte de timp, adică înaintea unor experienţe.
Există astfel o tristeţe în timp, în viitor în care oamenii aşteaptă la un moment dat să fie dezamăgiţi, ei ştiind că dezamăgirea va veni într-o bună zi şi extrăgând pe baza unor experienţe repetitive un fel de regulă a tristeţii sau a dezamăgirii. Şi mai există o tristeţe înainte de timp care anulează orice aşteptare şi orice viitor pentru simplul motiv că viitorul fiind deja aici, în chiar sfârşitul înfăşurat ca punct de plecare, el merge mai repede ca timpul, producând o străfulgerare, o iluminare care revelează sau anticipează toate posibilele experienţe ale tristeţii, întocmai ca o profeţie.
Această profeţie a tristeţii sfidând experienţa, timpul e uimitor ilustrată în celebrul vers al lui Nichita Stănescu: „Tristeţea mea aude nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”.

Ca simpli consumatori de informaţie istorică, despre Mihai Viteazu ştim exact cât am învăţat în liceu şi ce am reţinut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. E o realitate statistică, în care nu sunt incluse, evident, excepţiile. În orice caz, imaginea sa, indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani, se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuş dotat, de impostor şi şarlatan chiar, de parvenit lacom, care nu s-a mulţumit cu Ţara Românească, a „pohtit” şi la celelalte două provincii, Moldova şi Transilvania.

Câteva imagini cu ştrandurile bucureştene Floreasca şi Bragadiru în vara anului 1941, din colecţia fotografului german Willy Prager.

Există un punct de vedere extrem de răspândit şi de familiar nouă – acela că noi, oamenii, suntem fiinţe sociale. Adică fiinţe care interacţionăm şi ne raportăm unii la alţii fie în sens pozitiv, constructiv, neprădător, fie în sens negativ, distructiv, prădător.
Una dintre cele mai frecvente manifestări negativ-distructive ale vieţii noastre sociale ţine de percepţia vieţii ca o „pradă”, de unde şi tendinţa agresivă, de reminiscenţă animalică, de a-l „pândi” mereu pe celălalt, de a-l „vâna” pas cu pas, precum vânătorul prada sa, scopul fiind dominaţia, supunerea şi controlul.
Dacă în lumea animală, guvernată de robia instinctului, acest comportament aparţine acelui animal-vânător care-şi urmăreşte prada pentru a o

Parcă s-a spart conducta cu anomalii pe piaţa de artă. Aflăm, ba că toate tablourile de la Muzeul Judeţean din Tg. Mureş sunt falsuri, ba că nişte „specialişti” români au furat vreo 40 de opere de artă din Italia (toate de patrimoniu, datând din secolele XVII-XIX), ba că alţi doi români ar fi furat, în 2002, un Marc Chagall de pe un yaht iar acum sunt cercetaţi de poliţia din Torino. Ce mai, suntem campioni, furtul de anul trecut din Rotterdam n-a fost o excepţie!

Piaţa de artă din România încă seamănă cu un şlep. Şlepul, de regulă, nu are mijloace proprii de propulsie, de aceea e nevoie, mai tot timpul, de un împingător sau de un remorcher pentru a-l deplasa, pe distanţe mici, în rada “portului” specific, adică acolo unde desfăşoară tranzacţiiile. Unul dintre “împingătoarele” pieţei de artă ar fi trebuit să fie presa. Acum aproape că chiar este, dar, în urmă cu opt ani, când m-am aventurat eu să scriu despre piaţa de artă, nu erau decât “torpiloare”. Jurnaliştii se duceau la o licitaţie ca la un eveniment cu infractori care fug de la locul faptei. Managerii caselor de licitaţie, la rândul lor, se cam fereau să-i invite la eveniment, ca să nu le se sperie clienţii, iar presa percepea această temere ca pe ceva suspect, cu iz de afacere necurată.

Marija Gimbutas, lingvist american de origine lituaniană: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului”

Pe la jumătatea lunii ianuarie semnalam revenirea, în prim-planul pieţei de artă, a ACOAR (Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România). Asociaţia fusese înfiinţată în 2008 de actualul ministru secretar de stat Radu Boroianu, ca o extensie, în spaţiul românesc, a CINOA (Confederaţia Internaţională a Negustorilor de Opere de Artă). Precizare: CINOA este alcătuită din 5.000 de dealeri şi 32 de asociaţii din 22 de ţări şi urmăreşte, printre altele, facilitarea circulaţiei legitime a operelor de artă.