Bucurestii Vechi si Noi

Ca simpli consumatori de informaţie istorică, despre Mihai Viteazu ştim exact cât am învăţat în liceu şi ce am reţinut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. E o realitate statistică, în care nu sunt incluse, evident, excepţiile. În orice caz, imaginea sa, indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani, se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuş dotat, de impostor şi şarlatan chiar, de parvenit lacom, care nu s-a mulţumit cu Ţara Românească, a „pohtit” şi la celelalte două provincii, Moldova şi Transilvania.

Câteva imagini cu ştrandurile bucureştene Floreasca şi Bragadiru în vara anului 1941, din colecţia fotografului german Willy Prager.

Parcă s-a spart conducta cu anomalii pe piaţa de artă. Aflăm, ba că toate tablourile de la Muzeul Judeţean din Tg. Mureş sunt falsuri, ba că nişte „specialişti” români au furat vreo 40 de opere de artă din Italia (toate de patrimoniu, datând din secolele XVII-XIX), ba că alţi doi români ar fi furat, în 2002, un Marc Chagall de pe un yaht iar acum sunt cercetaţi de poliţia din Torino. Ce mai, suntem campioni, furtul de anul trecut din Rotterdam n-a fost o excepţie!

Piaţa de artă din România încă seamănă cu un şlep. Şlepul, de regulă, nu are mijloace proprii de propulsie, de aceea e nevoie, mai tot timpul, de un împingător sau de un remorcher pentru a-l deplasa, pe distanţe mici, în rada “portului” specific, adică acolo unde desfăşoară tranzacţiiile. Unul dintre “împingătoarele” pieţei de artă ar fi trebuit să fie presa. Acum aproape că chiar este, dar, în urmă cu opt ani, când m-am aventurat eu să scriu despre piaţa de artă, nu erau decât “torpiloare”. Jurnaliştii se duceau la o licitaţie ca la un eveniment cu infractori care fug de la locul faptei. Managerii caselor de licitaţie, la rândul lor, se cam fereau să-i invite la eveniment, ca să nu le se sperie clienţii, iar presa percepea această temere ca pe ceva suspect, cu iz de afacere necurată.

Marija Gimbutas, lingvist american de origine lituaniană: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 i.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului”

Pe la jumătatea lunii ianuarie semnalam revenirea, în prim-planul pieţei de artă, a ACOAR (Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România). Asociaţia fusese înfiinţată în 2008 de actualul ministru secretar de stat Radu Boroianu, ca o extensie, în spaţiul românesc, a CINOA (Confederaţia Internaţională a Negustorilor de Opere de Artă). Precizare: CINOA este alcătuită din 5.000 de dealeri şi 32 de asociaţii din 22 de ţări şi urmăreşte, printre altele, facilitarea circulaţiei legitime a operelor de artă.

Există două feluri de tablouri ale lui Nicolae Grigorescu: cele mai cunoscute şi cele mai scumpe. În prima categorie intră “Carele cu boi”. Sunt atât de multe (vreo 300), încât numărul lor a generat suspiciuni de fals, de cele mai multe ori acolo unde nu era cazul. În realitate, la începutul secolului XX, “Carul cu boi” devenise un fel de certificat al bunăstării, cam cum este astăzi un 4×4. Toată lumea cu oarecare statut social trebuia, musai, să aibă în casă un “car cu boi” de Grigorescu, altfel nu conta în ochii lumii. Aşa a ajuns bietul artist să picteze “care cu boi” cam pe bandă rulantă, în defavoarea unor alte posibile creaţii originale. Pe de altă parte, aceste “care” i-au asigurat şi confortul material pentru o bătrâneţe liniştită.

Din cea de-a doua categorie fac parte tablour

Când apare ceva nou într-un domeniu, principala problemă e că nu ştii cum să încadrezi acel ceva. Nevoia de a clasifica, de a conceptualiza, de a încadra, este inerentă spiritului cartezian, deductiv. Aşadar, şablonizarea nu este ceva negativ în sine, este doar o reacţie a instinctului de apărare în faţa noului, pe care-l percepe ca pe un agresor. Negativă este însă persistenţa, înţepenirea în şablon, după ce ai constatat că noutatea cu pricina nu este destructivă, ostilă, ci dimpotrivă.

Am asistat în ultima vreme la o adevărată ofensivă mediatică – ziare, posturi de radio, dar mai ales clipuri la diverse televiziuni – care voia să ne convingă să ne aplecăm şi să culegem miliardele de doari pe care doreşte să ni le ofere o companie, desigur, mare prietenă a României, pe numele ei Roşia Montana Gold Corporation.

Mă abţin să mă pronunţ asupra aspectului etic al „expoziţiei de cadavre” de la Muzeul Antipa, din simplul motiv că demersul în sine este declarat ca având caracter didactic. Din acest punct de vedere pot să emit o părere personală, în perspectivă creştină, şi atât: dezavuez expoziţia şi o consider periculoasă, în condiţiile în care ea este publică şi deschisă tuturor categoriilor de vârstă, inclusiv (şi mai ales) copiilor, care beneficiază de reduceri la bilet. O dezavuez nu pentru că prezintă anatomia corpului uman, în toate ipostazele acestuia, ci pentru că acele „materiale didactice” sunt cadavre. Nu oricine e pregătit să primească acest tip de informaţie vizuală iar efectele, la copii, sunt imprevizibile.